Democrația originală, instituită de Ion Iliescu, funcționează în parametrii normali, bineînțeles cu rectificările de rigoare, puse în operă de succesivele guvernări, propuneri politice de diverse culori. În fine, să nu lungim vorba. Buluceala efervescentă a campaniilor electorale din anii 90, nu mai seamănă cu rafinamentul predictibilității de azi. Pe atunci nimeni nu prea înțelegea mare lucru din războiul electoral, când tabloul luptelor semăna a grămadă spontană, ca fotbalul infantil, pe maidan. Vremea aia nu se mai întoarce. Deși nu cred că era vorba de ură, ca sentiment activ pe traseul interior al ființei, o adversitate bărbătească tot era. Oamenii, activiștii politic, știau că ce e al lor trebuie apărat, trebuie ridicat, trebuie popularizat. Strategiile, așa arhaice cum par acum, se făceau în dosul șurii, la secret, nu în bătătura uliței, cum ar veni, în văzul opozantului. Orice parfum de scăpare a vreunei fraze, orice indicator, cât de vag ar fi putut fi, care să facă transpirată ideea de atac politic, nu mai rămânea în picioare, schimbau strategii toată joaca. Domne, mai era și elementul surpriză, pe cuvânt. La final, așteptam cu inima în dinți să gustăm rezultatul. Acum? Totul e la vedere. Știți care este scheletul campaniilor de azi? Blatul! Și nici surpriza nu mai e surpriză, s-a transformat în predictibilitate. Orice jucător politic, cu husă de candidat pe el, nu poate să facă cel dintâi pas în călătoria lui prin spațiul promisiunilor, fără să treacă, în primul și în primul rând, pe la celălalt pe acasă. Deci, ca să fie clar pentru toată lumea. Campania începe cu o mică punere de acord cu adversarul. După care, firește, nu urmează altceva decât marea punere de acord cu adversarul. Umbrelele care adăpostesc culorile politice de pe tabla dâmbovițeană a ființei, nu fac nimic altceva decât să multiplice aceeași gașcă. Nimeni nu mai joacă împotriva nimănu