Şi politicienii (din toate partidele) şi ziariştii şi electoratul vorbesc, de mai mulţi ani, despre „reforma clasei politice“. E imperios necesară! E singura noastră şansă! Aşa nu se mai poate! De întîmplat, nu se întîmplă însă nimic. Pe scenă evoluează încă politicieni de-acum douăzeci de ani, iar cei tineri, apăruţi între timp, sînt fie clone ale lor, fie învăţăcei cuminţi, crescuţi sub tutela „fondatorilor“. Stilistic, diferenţele sînt nesemnificative.
DE ACELASI AUTOR Reflecţii post-electorale O aniversare uitată Note, stări, zile Note, stări, zileUn grup (mic) de oameni cu adevărat noi şi-a făcut, totuşi, apariţia în ultimii ani, dar îndrăznesc să spun că, deocamdată, grupul acesta stă sub semnul eşecului. În mod evident, ei nu sînt asimilaţi de colegii lor de partid, de „popor“ sau de presă (cu excepţia momentelor în care unul sau altul dintre ei poate deveni sămînţă de scandal). E vorba de personalităţi distincte, care au însă cîteva (importante) caracteristici comune. Mă gîndesc la inşi ca Teodor Baconschi, Mihail Neamţu, Toader Paleologu, Cristian Preda, Mihai-Răzvan Ungureanu sau Sever Voinescu, ca să-i menţionez doar pe cei mai vizibili. Intenţia mea nu e să furnizez o galerie de portrete „exemplare“. Despre fiecare din ei se pot spune şi bune, şi rele; fiecare are virtuţi şi fisuri specifice. Dar cînd ne gîndim la o „reformă“ a clasei politice, nu la un absolut al calificării profesionale şi al calităţii umane ne gîndim, nu la o armată de îngeri şi statui, ci la o sumă de persoane capabile să aducă în viaţa noastră publică un sunet nou: un alt tip de discurs, un alt tip de comportament, un alt tip de gîndire şi de strategie politică. Cei pe care i-am amintit au, cred, înzestarea necesară pentru a încerca. Cu o singură condiţie: să li se îngăduie. Să fie asumaţi de comunitatea din care fac parte, să li se acorde un minim credit, o minimă atenţie
