Dintotdeauna am ştiut că voi fi servitoare. Mama mea a fost servitoare, bunica mea a fost sclavă. Unul dintre cele mai emoţionante filme de la Oscarurile lui 2012 este cel al lui Tate Taylor, genul de producţie care se adresează direct americanilor şi nu numai, promovând prietenia între rase, criticând regulile rigide şi uşor absurde ale segregării rasiale ce marcau statul american Mississippi în anii ’60. Un film despre depăşirea barierelor sociale, despre mentalităţile societăţii americane, condiţia socială a servitoarelor de culoare, relaţia cu stăpânii, condiţia de sclav. Altfel spus, probleme serioase proiectate prin povestea curajoasei tinere Skeeter (Emma Stone) – cea care, prin talentul său de jurnalist, într-o perioadă în care femeilor le stătea bine în jurul casei, pentru creşterea copiilor şi alte activităţi domestice, încerca să revoluţioneze societatea, să scuture puţin mentalităţile. Singura necăsătorită din anturajul său, Skeeter se preocupă îndeaproape de viaţa celor care duc greul muncii în grandioasele case ale bogătaşilor. Decide să facă tot posibilul spre a da glas gândurilor, nemulţumirilor, viselor trecute sub tăcere de cele care au grijă de copiii albilor. Iar Viola Davis îşi povesteşte viaţa în aşa fel încât nimereşte direct în inima publicului: versiunea servitoarelor va scutura zdravăn imaginea vieţii într-o societate segregată. Dincolo de ambiţia scrierii unei cărţi şi adunarea confesiunilor unor femei cărora le-a fost pur şi sim­plu interzis să vorbească, Skeeter dovedeşte o lecţie de curaj în faţa mentalităţii colective. Fără a incrimina colectiv socie­tatea americană a mo­mentului, filmul lui Tate Taylor este un tablou colorat, viu şi extrem de emoţionant al unei lumi, dincolo de relaţii tabu şi concepţii… De altfel, The Help tratează mai puţin rasismul, cât odiseea personală a protagonistei pe post de catalizator al tuturor pov