O sută de ani s-a scurs de când medicul american Peyton Rous publica lucrările despre sarcomul găinii, care azi îi poartă numele. O călătorie în timp, cu evocarea celor mai importante figuri de medici şi cercetători şi a descoperirilor şi studiilor acestora în domeniul virusologiei oncologice, ne propune dl prof. dr. Radu Iftimovici.
La început a fost scepticismul
În 1903, când pasteurianul Amedée Borrel (1867–1936) a lansat ipoteza după care „agenţii filtrabili“ (cum erau numite pe atunci virusurile) ar putea să fie la originea unor forme de cancer, prea puţini specialişti au aderat la o asemenea idee. Era firesc să fie aşa, pentru că, în ciuda biruinţei teoriei microbiene a bolilor infecto-contagioase (de la Pasteur, Koch şi colab. citire, 1879–1900), despre „agenţii filtrabili“ se ştia foarte puţin. Primul virus fusese pus în evidenţă 13 ani mai înainte (1892) de către botanistul rus D. I. Ivanonski (VMT – virusul mozaicului tutunului). Între 1892 şi 1905, mai fuseseră descoperite alte două virusuri: cel al febrei aftoase de la bovine (Friedrich Löffler şi Paul Frosch, 1897) şi cel al febrei galbene (W. Reed, J. Carrol şi J. Lazear, 1901). În 1903, anul lansării ipotezei lui A. Borrel care implica „agenţi filtrabili“ în cancer, chiar şi aceste realizări ale „embrionului de virusologie“ (etiologia febrei aftoase şi a febrei galbene) erau aproape necunoscute de către medici. În plus, chiar şi cei câţiva infecţionişti care auziseră de existenţa virusurilor, se îndoiau de valabilitatea celor susţinute de A. Borrel, de vreme ce pasteurianul, om de ştiinţă bine cotat de altfel, nu-şi sprijinea presupunerea pe niciun argument clinic ori experimental. Nu pornim, aşadar, numărătoarea celor 100 de ani ai virusologiei oncologice de la Borrel (1903), ci din anii 1911–1912, răstimp în care medicul american Peyton Rous (1879–1970) şi-a publ
