Plecarea senatorului Viorel Badea la PNL a iscat un nor de colb care nu pare să aşeze prea curând. Ce miză are însă această schimbare de tabără pentru firava lume politică din Italia?

Se cuvine un preambul. După descoperirea potenţialului electoral (cel puţin teoretic) al Diasporei, PD-L iniţial şi apoi PSD, s-au grăbit să-şi deschidă filiale în afara ţării. Relevanţa acestora în balanţa electorală este discutabilă din două motive.

Primul este bine-cunoscuta lehamite a românilor fugăriţi din România, chiar de incapacitatea clasei politice pentru care ar fi chemaţi să voteze. Mai mult, o percep doar capabilă să-şi vadă doar de propriul interes.

Al doilea ar fi absenţa unui sistem de vot la distanţă. Această „scăpare" face ca la urne să ajungă 10-20 de mii de români din cei peste un milion care sunt în Italia. Situaţia stă şi mai prost în Spania, iar pe ansamblul Europei cifrele nu schimbă substanţial contextul.

"Lupta titanilor"

Pe aceste firmituri am asistat până acum la lupte disproporţionat de dure. Cele mai răsunătoare au fost cele din PD-L, dar nici PSD-ul nu a fost străin de frecuşuri.

În PD-L senatorul Viorel Badea şi deputatul Willian Brînză s-au regăsit pe poziţii antagoniste, la puţin timp după preluarea mandatelor. Ruptura dintre cei doi a devenit circ public după dineul oferit de Asociaţia „Danubius" la Carugate (Milano) de Ziua Naţională din 2010. Chiar gazda, Ion (Nino) Săvoiu, a fost numit preşedinte al PD-L Italia după o întrunire ad-hoc a preşedinţilor filialelor locale, în locul lui Dumitru Ilinca.

Statutar sau nu, Badea s-a raliat cu Ilinca, Brânză cu Săvoiu şi-au ajuns cu jalbele în proţap la conducerea centrală a partidului de la Bucureşti. Cu doi "preşedinţi" în Peninsulă, Bucureştiul s-a ferit totuşi să ia o decizie tranşantă.

Timpul le rezolvă pe toate

Situaţia a durat până la sfârşitul săptă