Scrierea unui roman înseamnă refacerea lumii pe cale verbală. Prin aceasta, romancierul pare a fi în situaţia Creatorului. Aşadar el ar putea fi asemănat cu o divinitate, dar se cade să precizez imediat: nu este o divinitate propriu-zisă, ci doar o divinitate degradată.

Drept care aş părăsi foarte repede terenul acestei analogii (scriitorul – totuna cu o divinitate, cu Creatorul): găsesc că este un teren extrem de nesigur, fiindcă îl situează pe artist la un nivel prea înalt pentru posibilităţile sale reale.

M-aş opri la o altă comparaţie, simplă, foarte terre à terre, cu care, tocmai de aceea, se şi operează mai uşor, mai bine: scriitorul ca autor al unei construcţii (verbale), prin urmare scriitorul ca arhitect-constructor.

Dar ce anume asigură specificitatea acestei construcţii verbale reprezentate de roman, în raport cu alte construcţii verbale? Există câteva elemente indispensabile pentru un roman ca să fie perceput drept roman: în primul rând, existenţa personajelor (diferenţiate neapărat prin limbaj şi nu alter-ego-uri ale autorului). Apoi, povestea, epicitatea, naraţiunea, acţiunea, trama. În fine, întinderea, amplitudinea, complexitatea construcţiei. Şi, desigur, implicit, dimensiunea temporală, prezenţa în paginile scrierii a unui pregnant sentiment al timpului. Ca într-o ecuaţie matematică precisă, aceste elemente trebuie avute în vedere sine qua non de autor, atunci când concepe un roman.

Aş reveni o clipă la analogia propusă la început şi abandonată rapid, autorul egal cu divinitatea, încercând să explic/să detaliez de ce am renunţat la ea şi de ce am numit autorul doar o divinitate degradată. Această postură de divinitate a autorului era valabilă mai ales în secolul de maximă înflorire a romanului, secolul al nouăsprezecelea, şi ea se manifesta prin acele însuşiri de omniscienţă şi omnipotenţă ale autorului: lume