Liviu Antonesei, Victimele inocente şi colaterale ale unui sângeros război cu Rusia,
Bucureşti, Editura Polirom, 2012, 204 p.
Avem puţini autori români mai proteici şi mai harnici decât Liviu Antonesei, fie că e vorba de studii docte în sociologie, de jurnalism (cultural) sau de literatură propriuzisă.
Din punctul de vedere al „uşurătăţii” trecerii de la un gen la altul, doar Ruxandra Cesereanu sau Ovidiu Pecican îl pot concura. Un permanent neastâmpăr intelectual, îndeajuns de bine controlat de autoironie încât să nu devină ridicol, îl face să schimbe tematicile şi unghiurile de privire într-un ritm ameţitor. Până într-atât, încât aproape că nu există subiect despre care Antonesei să n-aibă o părere bine conturată şi, de cele mai multe ori, inteligent formulată. „Am un avantaj, scriu foarte repede atunci când cad pe subiect, indiferent de genul abordat. De pildă, un articol de ziar e gata în jumătate de oră, direct la computer, cu tot cu expedierea lui prin mail. Mai mult îmi ia găsirea subiectului. De fapt, nu găsirea, că eşti asediat de subiecte în România!, ci fixarea pe unul anume” e mărturisirea cea mai simptomatică a unui „scriitor ocazional”, cum se proclamă mai mult sau mai puţin serios Liviu Antonesei.
Mai ciudat e că acest spirit frivol prin tabieturi şi program se extinde şi la nivelul concepţiei despre literatură. Fapt vizibil numaidecât în permanenta alternare a genurilor literare, precum şi în căutarea insistentă, la suprafaţa textului, a subiectelor. Multe fragmente din Victimele inocente şi colaterale ale unui sângeros război cu Rusia, cel mai recent volum de proză scurtă a scriitorului, par nişte ciorne puse la păstrare pentru o construcţie mai amplă. Începuturi şovăitoare, intrigi deturnate, finaluri lăsate în coadă de peşte sau de-a dreptul pripite alcătuiesc recuzita prozei lui Liviu Antonesei.
