Deplasarea spre roşu, noul roman al lui Radu Mareş, vine, la un an după ce prozatorul clujean a primit premiul USR pentru proză, cu o propunere foarte diferită faţă de cel premiat cu un an în urmă, Cînd ne vom întoarce. Dacă acolo aveam o poveste dramatică, germinată în aerul frust şi taciturn al une comunităţi rurale din Transilvania – spaţiu închis într-o matrice rigidă, zguduită de zorii celui de Al Doilea Război Mondial – , aici ni se pune în faţă una nu mai puţin dramatică, însă plasată în dinamica specifică unui oraş transilvănean din anii ’80 şi apoi ’90. Meticulozitatea cu care Radu Mareş pune la punct timpii povestirii e însă neschimbată, chiar dacă lentoarea din romanul premiat cu un an în urmă are drept contrapunct, înDeplasarea spre roşu, schimbări frecvente ale cursului acţiunii, reglaje abrupte în registrul suspansului şi un final de un neprevăzut total. Un roman cu două intrări Romanul, care face audibilă vocea unui bărbat de vîrstă mijlocie, intelectual semiblazat dintr-un oraş din Ardeal, este conceput după două convenţii care operează împreună pentru a scoate, gradual, la lumină drama celui care scrie (povesteşte). Una e cea a romanului epistolar: naratorul, Romi, un profesor de franceză căzut acum în patima alcoolului, dar încă teribil de lucid, îi scrie fiului, ajuns în Germania, şi îi povesteşte pas cu pas povestea întîlnirii cu cea care i-a fost soţie, într-o încercare de a face lumină în etapele care au dus la separarea definitivă dintre cei doi şi, odată cu ea, dintre tată şi fiu. A doua e cea a poveştii-ramă, pretext pentru devualările de adîncime care se petrec, cum spuneam, mediate de scrisorile către fiu. Această a doua convenţie narativă încapsulează ea însăşi o tramă, înlesnită de un mai vechi truc literar, anume întîlnirea dintre doi străini taciturni care îşi deschid pînă la urmă sufletele în faţa mai multor pahare de tărie, înt