Mai ţineţi minte ce-aţi spus despre Europa League?
La cîte fraze clocotind, pentru o dată, de entuziasm, la cîtă plăcere s-a consumat în comentariile finalei europene de pe teritoriul nostru, la cîtă bună dispoziţie lirică ne-a îndulcit pentru multă vreme, nu văd ce păcat am comite dacă ne-am reaminti cum a fost privită, ani de zile, această Europa League în ziarele şi ogrăzile naţionale. Din Cupă a sărăntocilor mofturoşii, megalomanii, competenţii autohtoni nu au scos-o. Să insist în demascarea acestei prostii? De ce să pierd din spaţiu? S-o spun direct: dacă aşa arată fotbalul unei finale a sărăntocilor, merită să rămînem ce sîntem: nişte închipuiţi ridicoli. Să înjur mai tare?
Sărăntocii ăştia din Madrid şi Bilbao au jucat un fotbal de o mare bogăţie tehnică şi sufletească; peste ei a trecut - aproape magic, pînă la patetic - suflul acela, necunoscut între Ghencea şi Chiajna, numit spiritul jocului în 11 şi 22 cu tot ce înseamnă asta: viteză, vigoare, viaţă - a pasei, a şutului, a fentei; nu am avut nici un tiki-taka, nu au fost Messi şi Ronaldo, dar - şi aici e frumuseţea - s-a dovedit încă o dată că lumea cu balonul ei rotund nu se sfîrşeşte niciodată şi mai e loc de alte cîntări şi încîntări; mai există pe gazon un Falcao, un Diego, un Muniain şi - aş spune - un Llorente, chiar dacă nu a făcut mai nimic şi rău îmi pare; căci, da, am ţinut cu Bilbao pentru meciurile acelea entuziasmante cu Schalke 04 şi Manchester United, pentru că la Barcelona e considerată cea mai bună echipă, bineînţeles după ei. Dar Madridul lui Simeone, simplu şi clar vorbind, aşa cum şi joacă, a fost miercuri mai bună, mai coaptă, chiar dacă acest 3-0 e mai mult sever decît exact.
Străduindu-mă să evit orice sarcasm natural la adresa noastră - deşi nu-mi iese din minte megalomanul care susţinea, anul trecut, că nu concepe finala din 9 mai fără Steaua… - mă întorc la săr
