La 30 de ani după victoria în războiul purtat cu Argentina în Falklands, mulţi se întreabă dacă Marea Britanie mai este încă capabilă de asemenea fapte. Mai are încă forţa necesară, acum că nu are un portavion propriu şi este nevoită să opereze unul împreună cu Franţa? Dar mai ales, mai are voinţa? Privind recentele declaraţii şi asumări de poziţie, poate părea că în ultima vreme Anglia se concentrează în politica sa externă mai mult pe relaţia cu partenerii europeni decât pe restul lumii.

Poate că motivul izvorăşte din relaţia complicată a guvernului de coaliţie într-o ţară fără o experienţă vastă cu o astfel de situaţie. Poate că stresul zilnic de a găsi un echilibru între duritatea Conservatorilor şi entuziasmul pro-european al Liberalilor ia prea mult timp şi îngreunează privirea în afara frontierelor imediate. Cert este că politica asumată de actuala administraţie, anume de a fi în acelaşi timp „activ şi activist” în UE, adică de a proteja interesele britanice în interiorul Uniunii în paralel cu proiectarea lor în afară prin intermediul ei, impune dificultăţi în conturarea unei politici externe clare.

Atu-ul pierdut

Este oarecum ironică relaţia Marea Britanie – UE atunci când este vorba de relaţiile externe. Dacă pe domenii de politică internă sensibile (agricultură şi pescuit, de exemplu), britanicii sunt evident sceptici faţă de multe decizii bruxeleze, ei ar avea mult de câştigat folosind resursele Uniunii în afară. Să nu uităm că Înaltul Reprezentant al Politicii Externe şi de Securitate este baroneasa Catherine Ashton, unul dintre supuşii Majestăţii Sale (chiar dacă este politician laburist). În 2009 când a fost aleasă pe această poziţie, părea un bun compromis, asigurând Anglia că va avea un cuvânt greu într-unul dintre cele mai importante domenii de politică ale UE.

Cu toate acestea, o privire prin presa britanică la articole des