Am scris, pînă azi, despre trei dintre cărţile lui Daniel Vighi. De fiecare dată, nu am ezitat să-mi formulez rezervele. Ceea ce însă nu am reuşit să exprim suficient de clar era „amănuntul“ că rezervele cu pricina vizau, de fapt, scrisul unui autor pentru care aveam/am o mare preţuire – pentru prozator ca şi pentru eseist ori pentru intelectualul cu atitudine civică articulată, credibilă. Căci Daniel Vighi este un autor cu un proiect coerent; şi, mai mult decît atît, cu operă. Voce distinctă în ansamblul generaţiei ’80, Daniel Vighi lansează, cu discreţie şi cu percutanţă în acelaşi timp, multiple provocări. Estetice, fireşte, dar şi – într-o perspectivă mai largă – intelectuale ori etice. Aceste din urmă aspecte dau, de altfel, o reală pondere volumelor sale. Oscilînd între sobrietate şi benignă ironie, între o atitudine meditativă şi una ludică, Vighi este (în toate genurile de text pe care le practică/expe­rimentează) un moralist relaxat şi un decon­structor al unora dintre miturile intelectuale româneşti – de dinainte şi de după 1989. Proza autorului în discuţie, cea ficţională ca şi aceea nonficţională (proză eseistică ori critică, diaristică ori publicistică), privilegiază documentul,ideea de document, luînd, în cele din urmă, ea însăşi forma unui veridic şi preţios document al unei/unor epoci. Opera lui Daniel Vighi este o operă-testimoniu – organizată în jurul unor teme „majore“ precum „memoria, istoria, uitarea“. Memoria individuală a personajelor lui Vighi (unele dintre acestea – cu funcţie de alter ego) trimite mereu la memoria „mare“, colectivă, atotintegratoare. Istoriile banale intersectează Istoria pur şi simplu (obligatoriu cu majusculă!). De la margine/marginalitate şi marginali înspre centralitate şi figurile ei definitorii (dar şi în sens invers...), translaţia se face cu impecabilă precizie. Programatic orientată împotriva macronaraţiunilor