Viorel Marineasa nu este – n-a fost, de altfel, niciodată – un autor răsfăţat de cronicarii literari. Prozator discret şi deloc prolific, Marineasa este creatorul unui univers ficţional „de frontieră“, articulat la intersecţia cu reportajul şi eseul. Experimental fără să-şi piardă interesul pentru epic, scriitorul timişorean a debutat în 1988 cu romanul Litera albă, rescriere în cheie postmodernistă a romanului unui „ţăran luminat“, gazetar şi prozator plugar bănăţean din perioada interbelică, pentru ca doi ani mai tîrziu, în 1990, să publice un alt roman, În pasaj. Dacă cei mai mulţi dintre prozatorii generaţiei ’80 au debutat cu proză scurtă şi au ajuns apoi la roman, Viorel Marineasa a străbătut drumul invers, romanele sale fiind o „pregătire“ pentru proza scurtă cuprinsă în Unelte, arme, instrumente (1992),Dicasterial (1995) şi O cedare în anii ’20 (1998).

Despre proza sa, Cornel Moraru scria, într-o cronică publicată în revista Vatra, în 1996, că „îşi are rădăcinile în memorie, dar şi într-o experienţă, deopotrivă a scrisului şi a imaginaţiei livreşti intertextuale, proiectată adesea într-un plan supraindividual de referinţă.“ Sesizînd conjuncţia fericită dintre memorie şi imaginaţie livrescă, criticul semnalează una dintre coordonatele majore ale scrisului lui Viorel Marineasa, comentată pe larg de Adrian Oţoiu în paginile pe care i le consacră autorului în Ochiul bifurcat, limba saşie (2003): „hibridizarea formelor, care merg de la metisajul vocabularului (pasaje în grai bănăţean grefate pe secvenţe scientiste) pînă la fertilizarea încrucişată a genurilor“, evidentă nu doar în volumele de proză, ci şi în cărţile ce aparţin unei specii aparte, pe care am putea s-o numim ficţiune documentară (Oţoiu sugerează termenul dedocufiction). În această categorie intră cele două volume publicate în tandem cu Daniel Vighi, Rusalii ’51: Fragmente din depor