În registrul familiarargotic circulă de nu foarte multă vreme o expresie depreciativă atât de simplă, încât trece de obicei neobservată: a fi cu capu’.

Formula face parte din categoria foarte numeroasă a expresiilor peiorative care plasează persoanele în zona anormalului, a nebuniei: a fi dus cu sorcova, a fi într-o ureche, a-i lipsi o doagă, a avea păsărele etc. Faţă de toate celelalte, expresia a fi cu capu’ e neobişnuită prin caracterul său eliptic: nu exprimă literal nicio anomalie, nu cuprinde termeni marcaţi negativ sau folosiţi în sens figurat. Nu este însă nici transparentă: structura sa sintactică nu-i permite ascultătorului care nu o cunoaşte dinainte deducerea sau reconstituirea sensului. Expresia provine, foarte probabil, dintr-o elipsă eufemistică, aplicată unor formulări mai explicite ale limbii populare, de tipul e bolnav cu capul, e dus cu capul etc. Reducerea e un joc cu efect surprinzător: menajarea interlocutorului apare ca un exemplu de glumeaţă ipocrizie, preferabilă totuşi insultei directe.

Expresiile şi locuţiunile care conţin cuvântul cap sunt, se ştie, foarte numeroase; în câteva dintre acestea, plasarea metaforică a capului devine criteriul aprecierilor pozitive (a fi cu capul pe umeri) sau predominant (dar nu drastic) negative (a fi cu capul în nori, cu capul în traistă, în sac etc.). În sistemul limbii, noua structură intră într-o opoziţie interesantă cu o construcţie mai veche şi foarte răspândită: a fi cu cap („a fi inteligent, înţelept” etc.); cât se poate de transparentă, aceasta din urmă se bazează pe metonimia conţinător – conţinut (capul e un echivalent pentru minte). Pentru un observator din afară, neatent, diferenţa dintre cele două expresii – a fi cu cap şi a fi cu capu’ – ar părea minoră şi nesemnificativă (constând doar în articularea substantivului); de fapt, structurile şi semnificaţiile lor sunt extrem de d