Lunea nu e cea mai bună zi pentru revelaţii. Dar nu alegi tu, aşa că n-ai decât să te supui sau să te umfli un pic în pene. După cum ţi-e firea. Mie nu mi-e clar cum e firea mea. Nu încă. Am stat câteva clipe şi-am tăcut din plin, pe urmă m-am aşezat pe o formă rotundă de mozaic veneţian, parţial şlefuit, şi apoi mi-am dat seama că asta e şi n-am decât să accept situaţia. Nu mai înveţi cal bătrân în buiestru. Şi mi-am scos frâul în plin parc. Ştiu, e o formă de nuditate. Aici suntem de acord.

Am obiceiul să pierd adesea vremea în nuanţe şi specificuri. Pentru acorduri fine. N-am găsit încă nume afecţiunii, dar putem discuta eventualele propuneri. Dacă te-ntrebi ce mi-a venit cu limonada, să ştii că am acum poftă de una, nimic mai mult. Mare şi nu foarte rece. Potrivită cu mentă. Dar să mă-ntorc la trufandale. Amănunte. Pasaje. Tuneluri. Boabe de porumb. Zi şi tu un nume.

Dar să n-o mai lungesc în pseudoexordii. Adevărul e că-mi fac curaj, însă fă-te şi tu că nu vezi asta. Treaba e că unul dintre lucrurile care mă intrigă pe mine fără memorabile pauze în viaţa asta e reticenţa – e un cuvânt cumpănit adânc şi îndelung, după cum prea bine ştii – bărbaţilor în faţa pirostriilor. N-o să înşir motivaţiile, reale ori ba, ci o să mă opresc la concluzia cvasigenerală: nu mai ai, dom’le, libertate. Se schimbă Zâna Zorilor în Muma Pădurii, s-a dus dracu’ prospeţimea cotidianului terestru. Drept e că mereu m-am îndoit deloc abstract, ba chiar în dublă concreteţe, de greutatea psihologică a unei hârtii semnate la comun. Mă rog, de orice formă de greutate a ei. Aşa că m-am gândit că altundeva trebuie să fie cauza fricii, na, că i-am spus pe nume. În alte cotloane. Poate legitimitatea – nu aia estetică, fii pe pace, Kierkegaard – dă fiori reci ori poate responsabilizarea bruscă duce la insomnii sau la poftă de dulce şi uite de unde sare diabetul. Drept este că nu şti