„Stephen King is an immensely inadequate writer on a sentence-by-sentence, paragraph-by-paragraph, book-by-book basis.“

Harold Bloom – Dumbing Down American Readers „Most books about writing are filled with bullshit.“ Stephen King – On Writing Mecanismul călătoriei în timp din 11/22/63 este, deci, următorul: dacă Jake Epping, profesorul de engleză din Maine, stă numai o zi sau un întreg deceniu în trecut, la întoarcerea în prezent el n-a lipsit – pentru ceilalţi – decît exact două minute. Pentru el însuşi lucrurile stau diferit: în tot timpul călătoriei el a îmbătrînit (biologic) şi a acumulat (psihologic) din toate evenimentele la care a fost părtaş. Breşa din continuumul temporal pe care a găsit-o – care i s-a impus, de fapt, el fiind (a)tras în poveste – îi oferă doar şansa (sau neşansa) de a se putea plasa, după plac, în unul sau altul dintre cele două curente temporale. Cu alte cuvinte, indiferent dacă personajul se scaldă în amonte sau în aval în albia timpului, acesta continuă să curgă pe sub el imperturbabil. Tulburarea apelor în amonte poate însă avea consecinţe grave (asupra destinelor sau chiar a Istoriei) în aval. Două realităţi alternante, dar nu statice, două time-streams perfect paralele, dar defazate... 53 ani. Încă două reguli ale jocului Prima. Trecutul – ale cărui legi şi stabilitate riscă să fie violate (fie şi cu bună intenţie, după cum se va vedea) – se opune oricărei intervenţii majore. „Mă simţeam ca într-o puşcărie cu pereţii elastici“, spune protagonistul, la un moment dat, în poveste. Cu alte cuvinte, acţiunile lui, ale acestui neinvitat în 1958, sînt tratate astfel: cele ale căror consecinţe s-ar fi putut estompa repede în timp sînt permise, dar cele care ar fi putut să schimbe destinul oamenilor, comunităţilor, naţiunii, ei bine, acele acţiuni (îi) sînt în mod evident frînate de o forţă invizibilă. A doua regulă. E vorba aici