Cu ocazia publicării înPleiade a prozelor lui Drieu la Rochelle (1893-1945), s-a pus, din nou, întrebarea dacă operele unor colaboraţionişti şi extremişti notorii, îndeosebi din timpul Ocupaţiei, precum Céline, Jouhandeau, Morand, Chardonne, Rebatet, Brasillach sau Montherlant, pot fi reeditate astăzi în integralitatea lor.
Din volumele lui Drieu din Pleiade lipseşte, de pildă, Jurnalul ţinut de scriitor între 1939 şi 1945, în care ataşamentul faţă de hitlerism este cât se poate de limpede. Editorului actual i s-au părut, nu fără temei, ireproductibile numeroase filipice antisemite şi nu numai. Jouhandeau a retras el însuşi din lista publicaţiilor sale o plachetă din 1938 intitulată Pericolul evreiesc, ca şi Chardonne, care a distrus cu mâna lui o carte germanofilă din 1943. Dar pamfletele lui Céline, se cuvin ele repuse în circulaţie, fie şi la mai mult de jumătate de secol de la prima ediţie? Dar Jurnalul inutil al lui Morand? Avem şi noi exemplele noastre: Cioran, Eliade, Noica. Imediat după 1989, câteva reeditări din cel dintâi au fost expurgate de pasajele compromiţătoare, chiar la iniţiativa autorului. Comparaison n’est pas raison: există o deosebire importantă între cărţile românilor şi cele ale francezilor, despre care va fi vorba ceva mai încolo. Răspunsul la întrebarea de la care am pornit este împărţit. Unii, chiar dintre legatarii testamentari (între ei, văduva lui Céline, care are 100 de ani), se opun publicării anumitor texte. Alţii nu văd o piedică serioasă în faptul de a reedita texte care proclamă idei condamnate de istorie. „În artă, remarcă romancierul Claude Simon, distins cu Premiul Nobel, un ticălos nu vrea să însemne nimic.”: Şi cum mulţi dintre scriitorii de mai sus sunt valoroşi, ideea ar fi că opera lor trebuie cunoscută de generaţiile actuale cu bunele şi relele ei. Mai ales dacă avem în vedere căderea ei, mai devreme sau m