Sunt, în inventarul miturilor, câteva focuri sacre. Şi, deopotrivă, misterioase. Pâlpâind în preajma comorilor, ori a marilor întâmplă ri, revelatoare.
De felul lor e lumina pe care o cântă Blaga. Încă de la debut, din Poemele luminii, apărute în 1919, la Biroul de Imprimate „Cosânzeana”, din Sibiu.
Începutul şi sfârşitul, intrarea şi ieşirea din lumea luminată, cum o numeşte tradiţia, care l-au preocupat ades în versuri, i se întâlnesc, aproape zi pe zi, în mai 1895 şi în mai 1961. Coincidenţă? Destin? Un destin care s-ar fi vrut blând, adăugat fără sfadă mersului neabătut al lumii. Cu sâmburele lui de taină şi de adevăr.
Poemele luminii sunt poezii de dragoste, fără doar şi poate. Cu o anume extravaganţă pe care o poartă modernismul. Romanticii iubeau femei, când nu idealuri. Subiectele iubirii din Poemele luminii sunt figurative doar în parte. Altminteri sunt minuni, foarte concrete, însă, ori o teribilă poftă de viaţă, o muşcătură hotărâtă din fructul oprit, explicând şi cele câteva aluzii biblice. Nu ştiu în ce măsură e vitalitatea, mai degrabă spontană, a tânărului, sau o vitalitate autoimpusă, a cuiva care înţelege, deja, rosturile lumii, veşnica ei trecere. Un leac de frică. „De unde-şi are raiul – / lumina? – Ştiu: Îl luminează iadul/ cu flăcările lui!” nu e doar o poantă, demnă de neastâmpărul lui Arghezi, cât o certitudine a ispitei şi căderii. Întâmpinată cu un exerciţiu al trăirii clipei.
Dintre poeziile din volum, îndeobşte cunoscute, aleg una mai puţin frecventată. Ghimpii, ilustrând foarte bine acea atitudine inocent- ştiutoare de care vorbeam. „Eram copil. Mi-aduc aminte, culegeam/ odată trandafiri sălbatici./ Aveau atâţia ghimpi,/ dar n-am vrut să-i rup./ credeam că-s muguri – / şi-au să înflorească.// Te-am întâlnit apoi pe tine./ O, câţi ghimpi,/ câţi ghimpi aveai!/ dar n-am voit să te despoi – / credeam c-o să-n
