S-a speculat mult, în ultimii ani, asupra unor fracturi care ar exista între generaţiile noastre literare şi – mai larg – asupra unei diferenţe fundamentale de perspectivă, de la insider-ii epocii socialismului real la tinerii şi foarte tinerii comentatori apăruţi şi afirmaţi după 1990. Dincolo de etichetele folosite în mod curent, în orice epocă, în legătură cu tînăra generaţie („lipsită de respect“, „fără repere“, „ignorantă“, „cinică“ ş.a.m.d.), e de reflectat asupra posibilităţii obiective de a surprinde, din exteriorul unui regim şi al unui sistem, nu doar mecanismele pe care acestea le-au utilizat pentru a-şi asigura continuitatea, dar şi acea viaţă a omului obişnuit, cu desfăşurătorul ei cotidian, cu marile traume şi micile ei bucurii – în fine, cu literatura (mai ales proza) scrisă într-o epocă şi riscînd imersiunea în ea. Or, la acest capitol, al relecturii şi reconsiderării prozei româneşti scrise în anii socialismului real, au existat numeroase intervenţii, opinii exprimate, dezbateri şi polemici în chestiunea revizuirii şi reconstituirii canonului literar post­belic. Problema evaluatorului (cine ar trebui să facă relectura şi noua evaluare, generaţia tînără de critici sau cea activă în anii ’60, ’70 şi ’80?) s-a „completat“, astfel, prin problemele ridicate de obiectul ce urma a fi reevaluat.Cum citim ceea ce citim? Care este grila cea mai adecvată de lectură şi interpretare? Sub ce raport facem valorizarea? Ne mai spun ceva romanele din timpul comunismului, la a căror primă apariţie se făceau cozi şi se epuizau tiraje? Receptarea unui scriitor ca Norman Manea a fost complicată, o dată, de modul general în care întreaga proză autohtonă de vîrf a intrat în procesul, el însuşi neclarificat, al „revizitării“ şi revizuirii şi, apoi, într-un mod particularizat de structura deschisă şi problematizantă a cărţilor sale. Las deoparte angajarea lui Norman Man