Istoricul Florin Constantiniu, plecat de curînd dintre noi (8 aprilie 1933 - 13 aprilie 2012), a fost un istoric profesionist, cu contribuţii semnificative la desluşirea vremurilor de odinioară, cu elucidări interesante ce se cuvin salutate. El nu a fost însă, din păcate – pentru el, dar şi pentru ansamblul domeniului – un nume mare. Din perspectiva participării lui la viaţa comunităţii, a civismului şi a opţiunilor lui politice, academicianul Constantiniu a fost mereu un istoric oficial; nu atît în sensul unei alianţe cu puterea politică – acest lucru nu s-a petrecut în perioada evoluţiilor postcomuniste cînd, datorită apropierii sale de cercurile comuniştilor deposedaţi de legitimitate ideologică, nu a participat la construcţiile politice ale adversarilor lui Ion Iliescu (Emil Constantinescu şi Traian Băsescu) –, cît a slujirii unei istoriografii ancilare, subordonate interesului politic proclamat de vremlnice stăpîniri, şi nu de căutarea fără prejudecăţi a adevărului despre trecut. Teza lui doctorală, susţinută în 1968, pe tema Relaţiilor agrare din Ţara Românească în sec. XVIII (s-a publicat în 1972), a fost distinsă cu Premiul „N. Bălcescu“ al Academiei Române şi promitea un excelent istoric al relaţiilor economico-sociale din perioada modernităţii noastre timpurii. Alte studii şi volume din prima etapă a activităţii lui, printre care De la Mihai Viteazul la fanarioţi. Observaţii asupra politicii externe româneşti (1975), au desemnat capacitatea înnoirii tematice şi a saltului dinspre o problematică înspre alta, în interiorul aceleiaşi vocaţii de medievist. Ultima expresie a acesteia a fost sinteza într-un volum O istorie sinceră a poporului român (1997, cunoscînd patru ediţii antume, ultima în 2012), socotită de alţi istorici oficiali „cea mai temeinică şi originală sinteză“ de istorie românească (Ioan Scurtu), sau „un fel de biblie pentru românii de toat