Cristian Cosma/ un cristian, Morţii Mă-tii,
Bucureşti, Casa de pariuri literare, 2012, 313 pag.
Pe un cristian (alias Cristian Cosma) îl ştiţi cu toţii: este editor la Casa de pariuri literare, redactor la „Observator cultural” şi consilier de proiecte la Uniunea Scriitorilor din România. Adică „un personaj literar auxiliar”, după cum singur se prezintă. Se pare însă că literatura este molipsitoare, odată ce-ai respirat viruşii ei, nu mai scapi. Şi dacă nu găseşti subiecte colosale despre care să scrii, trecutul tău ţi-e la-ndemână; iar dacă n-ai, totuşi, motivaţii înalte ori de vanitate, ai nervi: Morţii Mă-tii de viaţă!
De aceea, romanul autoficţional al lui un cristian seamănă cu o înjurătură plină de năduf, urmată de un mare scuipat. Dar în flegma asta se află cioburi ascuţite de memorie, care configurează, fragmentar, un soi de Bildungsroman. Cronologia amintirilor nu este strictă, însă cele cinci părţi ale cărţii au un anume traseu progresiv: copilărie, adolescenţă, studenţie, „armata” de la (probabil) prima slujbă. Vocea narativă, care trece, aleatoriu, de la persoana I la a III-a (într-un mic pasaj chiar şi printr-a II-a), te duce cu gândul la un cub de gheaţă plutind într-un pahar plin de cinism. Fără efuziuni emoţionale, fără urmă de pudoare, micile şi marile drame sau umorul (câteodată negru ori scabros al) existenţei intră în pagină, umplând-o de mizerie, dar şi de savoare. Istoria lui Cristi, dincolo de particularităţile ei, ar putea fi, totodată, şi povestea unei generaţii. Ca şi Nică al lui Creangă, copiii din Morţii mă-tii fac tot felul de năzbâtii, însă de cu totul alt fel: Aurică, unul dintre verişori, „comercializează” nurii abia răsăriţi ai surorii sale, Cici, cei mici din gaşca de la bloc iau „lecţii” despre procreaţie de la cei mai mari, admirând chiloţii murdari ai mamei lui Florinel, se joacă „pititea”,
