N-am fost decît o singură dată la Timişoara, în studenţie, într-o lună mai, cînd tot oraşul era înverzit, curat, primitor. Asta se întîmpla, ehei!, acum vreo 25 de ani. După Revoluţie, n-am mai ajuns niciodată la Timişoara, ceea ce ar fi o mare bilă neagră ce s-ar adăuga lîngă numele meu, o mare absenţă, un loc gol într-o biografie spartă, o realitate ciuntită, pentru care trebuie să-mi torn cenuşă pe cap. E destul de straniu să ajungi mai repede la Londra, spre exemplu, decît la Timişoara. Mă rog, astea sînt timpurile, uneori pînă şi la Chişinău e mai greu de pătruns decît în Frankfurt, Viena sau Paris. (Şi, vai!, cît de mult au nevoie basarabenii de noi, de presa noastră, de ideile noastre, de semnele noastre de prietenie şi de frăţietate; dar asta e o altă „istorie“, pe care o tot îndesăm în stranii obnubilări ale memoriei.) Ceva îmi spune că absenţa mea din Timişoara (poate şi a altor cititori) va fi suplinită cu brio de citirea acestei cărţi, Istoria din cutia de pantofi. Există cărţi care umplu un loc viran în mintea ta, sînt volume pe care, după ce le parcurgi, ai în faţa ochilor întregul arsenal de frumuseţe şi de căldură emanată de locurile descrise. Acum, paradoxul acestei cărţi este că nici Daniel Vighi n-a fost niciodată în acea Timişoară pe care o prezintă în paginile acestei cărţi. Şi el face o călătorie închipuită, o călătorie care se susţine printr-o istorie aflată într-un cufăr inestimabil, de la Biblioteca Academiei din oraş, de unde sustrage semne recuperatoare. Daniel Vighi, călăuză şarmantă, domnul acesta cu purtări minunate, pe care l-aş vedea coborînd dintr-o caleaşcă, îmbrăcat sobru, manierat şi galant, purtînd monoclu, eventual cu un fular alb la gît, peste un palton negru, acest scriitor empatic cu istoria unui oraş a descoperit mai multe însemnări despre Timişoara secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea. Fiecare pagină din acest Fond D