Liviu Papadima (coordonator), Ce poţi face cu două cuvinte,

Bucureşti, Editura Artur, 2011, 170 pag.

Dintre tinerii critici activi, Marius Chivu este, probabil, cel mai consecvent susţinător al prozei scurte. În viziunea lui, aceasta traversează, de peste un deceniu, o criză severă.

Răspunderea, crede cronicarul „Dilemei Vechi” o poartă nu atât autorii, care, de bine, de rău, îşi fac, atunci când şi-o fac, datoria, cât anumite deprinderi nefaste întreţinute de piaţa de carte postrevoluţionară. Editorii aleg să publice romane, fiindcă, afirmă ei, doar romanele aduc succes de casă. (Relativ şi acela, ce-i drept.) Cititorii, s-ar părea, nu riscă o investiţie în volume de nuvele sau de povestiri. Mai mult, în privinţa traducerilor, regula e destul de strictă. Proza scurtă e, dacă nu exclusă cu totul, cel puţin amânată sine die. Genul însuşi dă semne că s-ar sufoca.

Altminteri, cărţi încă apar. (Ceea ce mă determină, pe mine unul, să nu fiu întru totul pesimist). Se poate alcătui chiar un inventar fugitiv. Există chiar şi un maestru, Răzvan Petrescu, care însă n-a mai dat de multişor un titlu nou. (Recentul Foxtrot XX fiind substanţial altceva decât mai vechile Eclipsa sau Într-o după-amiază de vineri). Există şi un best seller greu de concurat, De ce iubim femeile, de Mircea Cărtărescu. Există şi convertiri spectaculoase. Romancier prin excelenţă, Nicolae Breban a surprins, de curând, cu o culegere de nuvele, Orfeu în infern. Masive, e adevărat, de respiraţie amplă, e adevărat, dar nuvele. Alţi prozatori cu cotă bună (de felul unor Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici sau Florin Lăzărescu) nu se dau, nici ei, în lături din faţa tentaţiei. Dac-ar fi să numesc numai Cheta la flegmă (reluată peste ani ca Proză cu amănuntul), Celelalte poveşti de dragoste sau Lampa cu căciulă, tot avem ce pune la socoteală. Şi nu-i numai atât