Faptul că sîntem în ceea ce se numeşte „Anul Caragiale” ar trebui să ne provoace spiritual. Cred.

Ar trebui să ne incite la o analiză a operei acestui fabulos observator şi, implicit, la o relaţie cu timpul şi cu noi înşine. Ar trebui să ne scoată din comodităţi şi inerţii şi să ne trimită spre chestiuni serioase, durabile, spre o minuţioasă cercetare a textelor lui, spre discuţii aplicate, pe probleme şi problematici. Ar trebui, mă gîndesc, să ne trezim cu o stare normală de a căuta să înţelegem un mare scriitor, un personaj al timpului său şi al nostru, o personalitate controversată, care a ales să plece la Berlin, cam fără să mai privească înapoi. Caragiale şi-a anulat spaţiul românesc în care a trăit cu ochi magici, ochi care pot jongla fantastic cu „a privi” şi „a vedea”. A ales să plece rupînd legătura cu limba în care a fost Maestru. Fiecare pagină din piese, din momente, din schiţe, din nuvele, din periodice, din publicistică este o construcţie miraculoasă şi simplă în jurul cuvîntului. Uneori, dincolo de fraze scurte sînt hohote de rîs. Alteori, cîmpuri de meditaţie. Infinite tăceri. Nelinişti. Tristeţi.

Ce vreau să spun. Înţeleg „Anul Caragiale” ca pe un moment serios, ca pe un interval al unor citiri, recitiri, re-interpretări, anul unor re-publicări elegante, al apariţiilor unor studii serioase asupra operei lui. Mă tem să nu fie un an al bifării de acţiune şi de acţiuni festiviste, goale de conţinut, doar fiindcă ar exista, cumva, presiunea sărbătorii cu orice preţ. Asta ne-ar aduce în lumină, iarăşi, neputinţa şi derizoriul cu care aproape că nici nu mai simţim nevoia de dispută. Ar aduce o capitulare culturală. Am rata, din nou, şansa de a ne deplasa în sensul valorilor, poposind în dimensiunea universului lor. Consistenţa operei lui Caragiale rămîne, însă, intangibilă orice am face sau nu am face în anul acesta. Exerciţiul pe ca