„Povestaşul“ ne scoate în faţă patru cu­tii, pline ochi, care mai de care mai ofer­tantă. Rubrica din Observator cultural, „Co­moara din cutiile de pantofi“, devine, iată, carte. Cum rubrica îi dă înainte, în­tre­barea e cîte astfel de cutii aţi numărat pînă acum? Cutiile sînt mai multe decît patru, nu le mai ştiu exact numărul, în tot cazul, am sca­nat o lună fişe îngălbenite de vreme, scrise cu pixul, cu trimiteri exacte, un lucru bine făcut de către doamna bibliotecară Deleanu şi-mai-nu-ştiu-cum, o femeie octogenară ca­re acum trăieşte undeva prin Germania. Doamna este cultă, poliglotă, referinţele şi articolele sînt scrise în germană, maghiară, sîrbă – limbile de odinioară ale oraşului ală­turi de româneasca cu accente bănăţene ca­re se vorbea mai ales în Mehala şi Fabric, două cartiere cu o istorie ea însăşi pildui­toare (în Mehala era reşedinţa pa­şei de Ti­mi­şoara, eterniza­tă într-un toponim de la marginea oraşului, printre hectare cu floa­rea-soare­lui, nu departe de sediile ruinate ale fostului Ceape: Mehala fusese multă vre­me un sat lipit de oraş. Un bazar nu doar „sen­timental“ al ce­tăţii Ti­mişoarei. Pe tejghele, istorii, is­prăvi, comuni­tăţi, cronicari, vorba ceea, „veş­minte, chipuri, im­pre­sii“, „toate se lea­gă“ cu „ştiinţă“ şi „price­pe­re“, cu tri­miteri biblio­grafice substanţiale. „To­tul lim­pede, totul la în­demînă, nimic spec­ta­cu­los: viaţă pur şi simplu!“ „De unde pînă unde a­ceastă înzestrare?“ şi pu­ne­re în scenă? Timişoara este un oraş anonim, precar cultural, burghez pînă peste poate, cu străzi şi case mari, în­grădite cu garduri din că­rămidă şi piatră din dosul cărora pîndesc cîini aspri. Tihneală, grădină­rit, ga­zon (mai nou), pitici din ghips, miresme de prăjeală ungurească, kilograme în plus, tineret în alergare: mai nimic. Chiar asta m-a atras şi continuă să mă atragă – existenţa acul­tu­rală, mirosind uşurel a coroan