„...în vreme ce la Antici opera este concepută ca un microcosm – ceea ce ne autorizează să gîndim că există în afara ei, în macrocosm, un criteriu obiectiv sau, mai mult, substanţial al Frumosului –, la Moderni opera nu capătă semnificaţie decît prin referire la subiectivitate; la Contemporani, ea devine expresia pură şi simplă a individualităţii: stil cu totul particular ce nu se mai vrea în nimic o oglindă a lumii, ci creaţie a unei lumi, o lume în care se mişcă artistul, lume în care ne este fără îndoială permis să intrăm, dar care nu ni se impune în nici un fel drept un univers a priori comun (1.)” Aceste observaţii îi aparţin lui Luc Ferry, autorul unei cărţi intitulate Homo aestheticus, în care autorul îşi propune să urmărească apariţia culturală a individualismului şi dezvoltarea subiectivităţii în literatura modernă şi postmodernă. Individualitatea şi subiectivitatea sînt dimensiuni ale umanului fără de care ne-ar fi aproape imposibil să explicăm fenomenul creaţiei. În orice condiţii s-ar desfăşura ea, creativitatea (şi creaţia literară, prin urmare) este un act al afirmării de sine. Am văzut însă că parametrii şi limitele creaţiei sînt diferite de la o perioadă culturală la alta. După cum lasă să se înţeleagă Luc Ferry, în fragmentul reprodus mai sus, în Antichitate creaţia se supune mimesis-ului, poetul fiind un imitator al realului (macrocosmul), producătorul unor opere (microcosmuri) care au drept principiu obiectiv de organizare Frumosul (înţeles de vechii greci drept armonie, echilibru, simetrie). Am putea sesiza aici o flagrantă nepotrivire între acest model impersonal de operă şi condiţiile constituirii lui prin apel la facultatea inspiraţiei, care implică dezordinea, dezechilibrul interior al creatorului, tulburarea vorbirii şi a comportamentului. Nepotrivirea e doar aparentă, pentru că inspiraţia nu înseamnă la scriitorii antici un mijloc de