La prima vedere, Remus Valeriu Giorgioni este un fantezist ale cărui versuri au ceva din graţia unui zbor de fluture. Nu par a răspunde decît propriului lor joc.

Visul impenitent umple poezia aşa cum un lichid umple o cană: „într-o bună dimineaţă/ mă voi trezi fecior de împărat/ îmbrăcat în purpură şi brocarte” (zoe aionion). Numai că intervine îndată o temă a poetului, favorită pînă la obsesie, şi anume Cartea. Fantezia se arată strînsă în corsetul bibliotecii. Feciorul de împărat aşteaptă o caleaşcă de pergament cu un coviltir de papirus spre a-l duce acasă, adică într-un palat de incunabule. Peisajul pe care-l străbate devine el însuşi livresc, prevăzut cu munţi de cărţi şi cu un şir de cuiburi ale unor rîndunici fantomatice alcătuite la rîndul lor din papirus, într-un crepuscul luminos ca un „palimpsest rozaliu”. Ce decurge de aici? Pus în faţa situaţiei de-a opta pentru Carte sau pentru o fată, autorul recurge la un delicios subterfugiu, înzestrînd carnea trandafirie a iubitei cu însuşirile „bietului obiect beletristic”, recomandînd cu o vădită satisfacţie „o Prinţesă/ crescută în foi de papirus,/ învelită în pergament rozaliu magistralul/ integument” (apologia fiinţei elogii la frumuseţile cărţii). Drept consecinţă întreaga-i producţie lirică va balansa între cele două extreme. Grăbindu- se a trece de la una la alta, în aşteptarea unui echilibru perfect, nicicînd satisfăcut pe deplin, poetul va încerca şi tentaţia abstragerii din existenţial, a unei dematerializări. Avem astfel figura unui şoarece de bibliotecă absolut: „se hrănea fără să mănînce/ dormea din mers/ cu ochii larg închişi/ (că nimeni nu l-a surprins/ vreodată fluturînd din pleoape/ ci doar cufundat pîn-la gît în tandre-sfîşietoarele/ lui / reverii/ ca-ntr-un rîu al melancoliei)”( fără să – epura de aur). Acest ascet se hrăneşte exclusiv cu lumina rămasă precum un reziduu de la aga