“Munca unui om se poate plati. Caracterul, cultura lui, nicicand”. Asa spune Eminescu. Am descoperit fraza aparent din intamplare: o fraza, aparuta sub ochii mei fara nici un “sens”.
Ca si cum asta n-ar fi avut, sau nu avea, cel putin la prima vedere, legatura cu nimic. Dar cum toate lucrurile care "ni se intampla", credem noi, au, totusi, un sens, si aceasta fraza avea sa se aseze in conexiune cu gandurile mele mai vechi sau mai noi. Uneori nu vedem. Nu vedem o fraza, nu vedem o intamplare sau alta pe langa care trecem impasibili. Nici macar nu le contabilizam, ca mai tarziu sa verificam daca acea intamplare, acel film vazut, acea melodie care rasuna din spatele perdelei unui geam deschis, o fraza, o fotografie care ne cade "intamplator" sub ochi nu sunt, de fapt, niste adevarate raspunsuri la probleme la care avem nevoie de rezolvari, care sa vina dintr-o anume parte a creierului si sufletelor noastre. "Micile intamplari" pe langa care trecem si nu le luam in seama, cred cu tarie asta, sunt semne care ne sunt date si care ne atrag atentia spre un anume sens al propriei noastre problematici existentiale. Numai ca grabiti si atoatestiutori, suficienti si in sfarsit plini de noi, refuzam sa interpretam, asa cum cred ca sa cuvine, aceste semne. Nu intelegem semnele, fiindca avem certitudini. Am pierdut bunul obicei de a ne indoi. L-am uitat, in Lumea aceasta in care apesi un buton si stii ce anume o sa se intample pe ecranul computerului, pe insusi Descartes, cu "dubito ergo..." al lui.
Pentru noi, totul e lumina. Drumurile sunt clare. Stim cu precizie ce avem de facut. Care ne sunt drumurile cele mai bune, alegerile si viitorul. Nici un dubiu. Si atunci, nu ne ramane decat sa stim si la fel de bine ce nu trebuie sa facem. Nu mai avem nevoie de "semne", trecem cu usurinta peste ele si peste gandurile pe care aceste semne venite din neant anume pentru noi
