Textele lui Ilf şi Petrov, “ Douăsprezece scaune “ şi “ Viţelul de aur” deţin în memoria cititorilor din fostul lagăr socialist o poziţie privilegiată. Schimbând ce- de schimbat, asemeni scrierilor lui Bulgakov, ele ilustrează această teribilă forţă insurgentă pe care literatura o posedă în ordinea totalitară. Dincolo de aparenţele umile, dincolo de convenţiile pe care genul şi limitele libertăţii de expresie le impun, vocaţia iconoclastă supravieţuieşte, opunând rigidităţii socialismului real natura proteică a fiinţei umane nesupuse de dogmă.

Cazul lui Ilf şi Petrov este cu atât mai semnificativ cu cât deghizarea la care cei doi autori recurg este una aproape perfectă. La o lectură superficială, ( la acea lectură care le permite existenţa şi circulaţia într-o Uniune Sovietică pe cale de a deveni ţara lui Stalin şi a marilor epurări), ficţiunile celor doi autori îngemănaţi cuprind miezul pedagogic admirat de comunism. Satira este arma redutabilă pe care partidul o pune la îndemâna celor mulţi, spre a ne despărţi,râzând, de trecutul burghez şi racilele sale. Dipticul lui Ilf şi Petrov este emasculat dialectic, fiind vidat de acea substanţă contestatară care îl conferă unicitatea.

Şi poate că nici un alt personaj al literaturii sovietice nu întruchipează, cu aceeaşi versatilitate şi diabolică inventivitate, această îndărătnicie a omului de a refuza încadrarea în patul procustian al leninismului decât fiul supusului tuc, marele maestru al combinaţiilor, Ostap Bender. În cele din urmă, Ilf şi Petrov deţin ştiinţa de a dialoga cu o tradiţie care îi precedă- ficţiunile în centrul cărora se află Ostap descind din linia picarescă, dar trimit şi la înclinaţia gogoliană a grotescului şi travestiului. În această Uniune Sovietică ce aspiră la puritate şi la utopie, Ostap este bufonul shakesperian ce poate rosti adevărul inconvenabil şi subversiv.

Căci