In aceasta perioada a reusit Ionel sa se apropie de subsemnatul. Era frumusel, misca frumos din toate articulatiile si, mai ales, nu se supara cind te stropseai la el. De altfel, se multumea sa fie prin preajma mea ca sa-l vada lumea. Rocky a stat aproape cuminte in burtica mamei lui si a iesit ultimul spre lumina, dupa ce cei noua frati ai sai au luat contact cu aerul cam rece de primavara. Nu dupa mult timp s-a dezlantuit lupta pentru laptele catelusei Rita. Era mare inghesuiala si nici vorba de stat la rand. Fiecare pentru sine si accesul la tata declansa infernala competitie care pe care. Rocky, pe atunci fara nici un nume, era cel mai lacomior catel si, culmea, devenise in scurt timp smecher nevoie mare. Mai pe scurt, insfaca tata de sus, din randul intai si punea burtica pe tata din al doilea rand, de dedesubt. Tragea lacom pana secatuia ceea ce apucase la inceput si trecea la rezerva, pe care o golea cat ai zice „catel". Evident ca smecheria asta l-a dolofanit pe Rocky si parea un zmeu comparativ cu ceilalti. - O omoara suptul asta, spuse gospodina sotului. - Sa-i intarcam pe cei mai dolofani, propune acesta. - Dar este doar unul mai dolofan. - Macar pe acela sa-l intarcam, tot este ceva. Dolofanul Rocky a dat de naiba. Era obsedat de mancare si aproape totdeauna flamand. Toata atentia lui era concentrata pe mancare. Iti urmarea mana (poate scoti ceva), se uita spre geam (poate iese gospodina cu un castron), alerga spre tine si te mirosea cu speranta ca ai ceva pe undeva. Cand l-am luat era tare frumos si rapid am constatat ca singura lui preocupare era mancarea, desi stomacul statea sa crape. Crestea frumusetea asta de catel ca in povesti si habar nu avea care este rolul unui caine. A devenit un caine superb si era convins ca trebuie sa latre doar la ceilalti caini, potentiali rivali la mancare. In rest, astepta de la oameni... ceva de mancare. Acum ma gandes