Primul pas pe pământul românesc l-a făcut la Vârciorova, în apropiere de Orşova şi Turnu-Severin, coborând de pe vaporul austriac cu care călătorise până atunci incognito. Era în 1866, primăvara. Un aprilie răscolitor de floare... Un aprilie de ape unduindu-se sub vântul care bătea, cald, dinspre sud. Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen şi-a continuat drumul cu trăsura, spre oraşul care era capitala noii sale ţări, capitala Principatelor Române. Spre Bucureşti, unde avea să devină Principele Carol şi mai apoi Regele Carol al României.

I-a rămas, probabil, gândul la călătoria aceea neterminată pe fluviul bătrân. La puţină vreme după ce lucrurile s-au aşezat la Bucureşti, după ce zelul lui de gospodar al cetăţii şi-al ţării avea să dea roade, la puţină vreme după ce, călătorind tot pe Dunăre (urmând călătoriei pe Rhin) i-a venit şi soaţa, Elisabeta de Wied, Carol I – pe care nu l-ai bănui nicidecum un romantic – hotărî să întemeieze... nu, nu o dinastie, aici zarurile fuseseră deja aruncate..., ci o tradiţie. Cea a excursiilor anuale pe Dunăre. Opt zile, de la Orşova până la Marea cea Mare. Excursiile acestea le-a organziat până în ultimul an al vieţii sale. Era darul pe care şi-l făcea, an după an, pentru aniversarea zilei de naştere (în aprilie) şi-a intrării sale în România (tot într-un aprilie), ca şi pentru sărbătorile de 10 mai care-şi tot înmulţeau semnificaţiile: ziua în care a depus jurământul ca Principe (1866), ziua în care a semnat independenţa ţării (1877), ziua în care şi-a pus pe creştet coroana de rege, Coroana de Oţel (1881), topită din fierul unui tun capturat la Vidin.

Fiind multe, aceste călătorii anuale pe Dunăre s-au adunat şi multe semne, multe anecdote, multe fotografii... Elisabeta începuse prin a-şi nota în jurnal impresiile de călătorie şi sfârşise prin a scrie şi a publica o carte, sub pseudonim