Cu vreo patruzeci de ani în urmă, lacul Tarniţa de pe Someşul Cald era ca mine, cel de atunci: tânăr. Păstrăvii, în concurenţă cu lostriţele, domneau în adâncurile sale pe seama clenilor şi boiştenilor. Pe lac şi în jurul sau domnea şi bunul simţ omenesc – e adevărat, impus de frică, prin dictatură, dar bunul simţ conta! drept care, în locurile unde, printre stâncării abrupte, malurile blânde permiteau accesul la apă, pescarii la picior sau cu ambarcaţiuni cu vâsle, “de la ruşi” – ajungeau la acest pământ fluid al făgădinţelor halieutice şi al navigaţiei silenţioase. Viaţa şi slujba au făcut ca alte ţinuturi să mă ispitească întru vechea meteahnă a undiţei şi, odată cu plecarea din Clujul natal, am părăsit şi acest petic de cer înconjurat de păduri.
M-am întors acolo de curând şi foarte probabil că nu o voi mai face, căci libertatea şi “sfânta” proprietate privată au confiscat malurile şi, odată asta, mi-au interzis confiscându-l până şi privirii vechiul luciu de apă. Puţinele locuri indulgente, poieniţe şi cu plaje, s-au privatizat. Pe lângă drumul de centură al lacului s-au ridicat garduri înalte, ziduri de piatră, porţi ferecate cu lacăte şi ornate cu avertizări belicoase: “Nu staţionaţi!”, “Proprietate privată”, “Câine rău!”; ceea ce, pentru mine, înseamnă proprietar rău, adică, prost.
Radiar, pornind de gardurile şoselei, între proprietăţi, construcţiile separatoare coboară autoritare spre lac. Tentativa de a ajunge la aceasta, cu o undiţă în mână, rămâne astfel la cheremul bunăvoinţei obezilor aglutinaţi în jurul grill-urilor fumegânde, care, între două molfăieli zemoase, se uită la tine ca la un intrus, fiindcă ai îndrăznit să le calci pământul. Odată ajuns la apă, o altă problemă se iveşte, de data asta insurmontabilă: trecerea de-a lungul ţărmului este imposibilă: gardurile te obligă să te uzi serios ori chiar să înoţi, fiindcă stâlpii