Pentru copiii de la ţară, o pereche de încălţări şi câteva jucării sunt cel mai frumos cadou primit vreodată. Sursa: MIRELA TOBĂSursa: MIRELA TOBĂ
1 /.
Şcoala din comuna dâmboviţeană Brezoaele. O cameră de clasă cu multe băncuţe şi cu literele alfabetului colorate, atârnate pe pereţii săi. Pe băncuţe sunt daruri, frumos aranjate, pachete cu bunătăţuri şi hăinuţe.
Prin încăpere, agitaţie. Agitaţia noastră, a liceenilor voluntari din proiectul "O şansă copiilor de la ţară". Iar pe două scăunele stau doi băieţi cu părul blond ca grâul şi albi ca varul.
Stau tăcuţi, foarte aproape unul de celălalt şi se uită curioşi în jur. Sunt slabi de li se văd oasele, iar hainele atârnă pe ei ca pe sârmă. Mă apropii şi încerc să le încălzesc feţele cu un zâmbet. Îmi spun sfioşi numele lor: Claudiu şi Daniel. Fraţi! O mână le pune în braţe două pungi cu surprizele noastre.
Băieţii zâmbesc pofticioşi, animaţi de dorinţa de a vedea ceea ce, probabil, au văzut foarte rar: haine noi, dulciuri şi - mai ales, o pereche de adidaşi.
Îşi amintesc brusc că sunt în compania noastră şi decid din priviri să mai aştepte puţin. Parcă se simt copleşiţi sau parcă le-ar fi ruşine să îşi manifeste entuziasmul de faţă cu noi.
"Cum o duceţi voi acasă?, îi întreb."
Cel mare, Claudiu, de 12 ani, prinde puţin curaj: "E bine, mai cu rele, mai cu bune, dar e bine."
"Mai avţi fraţiori, surioare?" Acum îmi răspunde cel mic, Daniel (8 ani) : "Da, pe Ştefănuţ, are 4 ani."
Faţa li se luminează iar când primesc încă un pachet de daruri, pentru Ştefan.
Directorul şcolii se mândreşte cu ei
"Vă mulţumim, mamei nu o sa-i vină să creadă, iar pentru noi aceste încălţări (arată spre adidaşi) sunt foarte bune. Ne vor ajuta la fotbal."
Am aflat astfel că băieţii, Claudiu şi Daniel
