O cunoştinţă îmi spunea într-o zi: “Cred că am o depresie! Uite de ce zic aşa: stau în fotoliu şi mă gândesc că-i gunoi în cutare parte a casei. Văd gunoiul, îl privesc lung şi-mi zic că ar trebui să fac curat, să-l iau de acolo. Dar nu fac nimic. Ştiu că trebuie, trece timpul, iarăşi zic că ar trebui să fac cutare sau cutare lucru, dar eu nu mă mişc deloc, nu fac nimic din ce ştiu sigur că trebuie să fac”. Descrierea asta se potriveşte oricărui om, în relaţie cu orice altceva: copiii ştiu că ar trebui să înveţe, dar stau cu o carte în faţă şi imaginaţia începe să-i poarte de la Ana la Caiafa şi ceea ce trebuie sfârşeşte prin a rămâne... nefăcut. Studenţii îşi găsesc de lucru cu totul altceva chiar atunci când ar trebui să înveţe pentru examene (uneori li se întâmplă asta chiar unora dintre cei mai tenaci şi mai harnici dintre ei). Asta să fie “depresie” sau doar o comunicare importantă pentru noi?

Mai întâi, nu trebuie să ne punem diagnosticul de “depresie” singuri, dar nici să nu căutăm cauza inerţiei noastre. Un soi de putere agresivă, dar discretă ne ţintuieşte într-un loc, pe când mintea, raţiunea şi necesitatea ne cer să facem cu totul altceva decât facem. A şti că trebuie să facem ceva, dar a nu avea puterea de a face s-ar putea să fie un indiciu preţios, puternic şi minunat al faptului că nu facem ceea ce ne dorim cu adevărat, nu facem ceea ce ne face plăcere în viaţa de zi cu zi, ba chiar ar putea fi un indiciu al faptului că avem activităţi pe care le facem pentru că trebuie, pentru că suntem constrânşi sau obligaţi să le facem. Lupta noastră se poartă între “a face ceea ce ne place” sau “a face ceea ce trebuie”, dar – pentru că nu facem ceea ce ne place, nu mai facem nici ceea ce trebuie. Lipsa de energie necesară pentru acţiune, pentru a face este tocmai simptomul care trădează că nu facem în viaţa de zi cu zi ceea ce place cu adevărat, ceea ce