Poezia, cu modele ei, pe care le respectă strict, arată, privită de aproape, ca o fremătătoare casă cu mai multe surori. Felul cum se împacă între ele aceste mode, sau cum se nasc în istorie, scoate în evidenţă drame sau complexe de structură intelectuală greu de imaginat.
Totdeauna mi se pare că poezia cea mai recentă are ceva irezistibil. Este mai curajoasă, uită de sine atât de uşor, încât ne arată un caracter al iubirii pe care o visăm. Hai, atunci, la Târgul Naţional al Cărţii de Poezie (ediţia a III-a, 16-22 iunie a.c.), ca s-o ascultăm.
Istoricii literari spun că poezia modernă română s-a născut cu un mare complex. Cultural, cel puţin. Are ceva dintr-o fiinţă ultragiată, să spunem o femeie, imaginată de Dostoievski cel abisal. Dostoievski a dat naştere unui spirit cu o conştiinţă puternică, ce-i scoate în faţă omului modern marile lui spaime. Nietzsche cel neliniştit spunea că de la el a învăţat cel mai mult. Nu de la Tolstoi.
La Tolstoi, femeile au lungi istorii, a căror naştere spirituală porneşte de jos, de la întoarcerea la Natură. Natura, aşa cum au reinventat-o Rousseau sau Voltaire. Şi istoriile acestea vin până în inima tulburatului premodern. Un timp al mecanicismului raţional, un timp impur, fracturat de maşina infernală a noului rău, cel social. Anna Karenina se va sinucide, cum se ştie, tăiată de o locomotivă, în faţa unei mulţimi.
Cam pe vremea când Anna Karenina - femeia aceasta cu un suflet încărcat cu tot ce avea natura mai divers şi vital - nu mai suporta hachiţele modernităţii (aduse la zi în Moscova ei), se năştea, matură, dintr-o dată, poezia modernă română. Macedonski începea să-l conteste pe Eminescu, care avusese parte de un sfârşit violent.
Cearta celor două viziuni, Eminescu vs. Macedonski, are ceva din cearta a doua personaje feminine, ultragiate în puritatea lor doar de prezenţa une
