Dacă nu ar fi vorba despre noi, dacă destinatarii tuturor acestor vorbe goale ar fi alţii, dacă acest concurs nefericită de garanţii fără nici un fel de fond real nu ne-ar afecta în mod direct de atâţia şi atâţia ani, aproape că mi s-ar părea amuzant să urmăresc emisiuni electorale sau spectacole grandioase de lansări de candidaţi. Politicienii noştri se întrec în promisiuni, ca în fiecare lună de campanie, acum îşi amintesc câtă nevoie avem de străzi asfaltate, de locuri de muncă, de taxe mai mici, de adăposturi pentru cânii vagabonzi, de salarii decente şi pensii raţionale, acum, mai mult ca niciodată, simt nevoia să fie buni, să-şi pună viaţa în slujba cetăţeanului, să ne dea impresia – nici măcar nu o putem numi iluzie! – că nu suntem singuri pe lume, că nu suntem singuri în bătălia neîncetată cu supravieţuirea.

S-a dat startul, oficial, la amăgire. Câteva săptămâni bune, miniciuna e legalizată în România, nu se supără nimeni dacă ne dăm cuvântul doar de dragul votului, nu ne face nimeni procese de conştiinţă dacă, timp de o lună, jucăm rol dublu în piesa de teatru a actualităţii. Nu am înţeles şi nu voi înţelege, probabil, niciodată, de ce e nevoie de atâtea promisiuni hazardate, de ce e absolut obligatoriu, în reţeta aparentă a succesului, să ni se promită totul, ca, mai târziu, să nu ni se dea nimic sau, mai rău decât atât, să ni se ciopârţească şi puţinul pe care îl aveam. S-ar putea să nu cunosc prea bine culisele politicii, s-ar putea ca toate aceste evenimente să-mi depăşească puterea de analiză… Totuşi, sunt conştientă de multe, inclusiv de faptul că nu suntem un caz singular. Peste tot în lume se întâmplă acelaşi lucru, peste tot, pe planetă, a rămas la modă amăgirea. Dar pe noi ne afectează cel mai tare ce se petrece în curtea noastră, pe noi ne dor bolile morale care se răspândesc aici, în ţara pe care nu avem puterea şi pragmatismul să o aba