Un ziar – şi încă oficiosul PCR – apărut pe piaţă într-o ţinută alertă, cu articole diferind prin stil, conţinut şi corp de literă, ar fi fost astfel o oază de viaţă într-un ocean de mortificare a personalităţii.

Desluşirea mecanismelor prin care ditamai literatura română, patria lui Eminescu şi Titu Maiorescu, a putut fi redusă la gubernia realismului socialist în anii 1947-1953, m-a constrîns, pe vremuri, să citesc şi să fişez „Scînteia" postbelică.

Se întâmpla asta prin anii '80. Îşi arăta colţii Criza economică fatală, cea care-l va prăbuşi pe Nicolae Ceauşescu de la Putere.

Iarna, indiferent de temperaturile de afară, caloriferele de la Biblioteca Academiei abia mai suflau, văduvite de aburul trebuitor.

Colecţia „Scînteia" din anii 1948-1953 putea fi studiată doar la Sala 3 a Bibliotecii, o încăpere accesibilă doar cu permis special, supravegheată de o bibliotecară despre care mi s-a confirmat - după 1989 - că era colaboratoare a Securităţii. Permisul se obţinea doar după ce prezentai conducerii BAR o adresă (eu aveam una de la „Scînteia tineretului"), prin care se justifica interesul pentru Fondul S (special).

Ne aflam în plin paradox ceauşist. La Putere se afla Partidul Comunist Român. „Scînteia" continua să apară şi să beneficieze de postura de organ al C.C. al PCR.

Şi cu toate acestea, „Scînteia" din anii 1948-1953, oficios al PCR şi la vremea respectivă, nu era accesibilă tuturor românilor, ba chiar nici tuturor membrilor de partid.

Citisem şi fişasem „Scînteia" începând cu numărul din 1944, când oficiosul PCR, până atunci ilegal, poate să apară pe piaţă, semn al restabilirii plenare, în fine, a libertăţilor democratice.

Chiar din debutul lecturii, mă surprinsese deosebita modernitate a ziarului: titluri, supratitluri, subtitluri, articole scurte, nervoase, machetare capabilă să surprindă, dar şi să încân