Într-o lume a marilor ticăloşi şi a veştilor proaste, merită să ne deschidem sufletul pentru a primi şi veştile bune.
Există atâtea motive de speranţă şi atâţia oameni de ispravă, uneori chiar în preajma noastră, încât gândurile negre trebuie trimise la plimbare. Dacă nu pentru multă vreme, măcar preţ de o tabletă.
Iată ce pot face patru mâini dibace! - constata ieri un coleg de la „Adevărul", entuziasmat de colecţia de medalii obţinute de gimnastele române la Campionatul European de la Bruxelles. Ei, să fie, cum patru mâini? Două Cătălina Ponor, două Sandra Izbaşa, două Larisa Iordache, plus celelalte două fete care au contribuit la victoria din concursul pe echipe... să tot fie vreo şase mâini, dacă nu cumva zece! - s-au auzit mai multe proteste. Dar ghiduşul nostru coleg a punctat: două Belu, două Bitang - acolo-i secretul!
Şi are dreptate. Gimnastele vin şi pleacă, iau medalii de aur şi apoi îşi primesc binemeritata rentă, dar marii făuritori de campioane rămân. Ani de zile am avut parte de medalii pe bandă rulantă, încât ajunsesem să credem că aurul, argintul şi bronzul ni se cuvin, că suntem condamnaţi să dominăm gimnastica feminină mondială pe vecie. A fost suficient ca Octavian Belu şi Mariana Bitang să iasă câţiva ani din sala de antrenament pentru a constata, stupefiaţi, cât de repede se aşterne pustiul. În loc să colecţionăm medalii, căutam explicaţii: nu mai este bază de selecţie, nu mai vin copiii spre gimnastică, nu mai merge cu metodele spartane de pregătire... Reîntoarcerea soţilor Belu-Bitang a făcut caraghioasă orice discuţie: a fost recuperată Cătălina Ponor, şi-a luat zborul Sandra Izbaşa, a fost inventată Larisa Iordache, au fost scoase din joben Diana Bulimar şi Raluca Haidu... iată că n-au dispărut talentele din România! Totul era ca ele să fie descoperite, şlefuite şi lansate spre cer de cele patru mâini dibace.
Aş
