"Cînd am intrat în sală erau multe fete. Se dădeau peste cap. Sau cel puţin aşa înţelegeam eu atunci pentru că nu cunoşteam elementele. O doamnă profesoară a venit să mă verifice şi mi-a spus că o să devin o gimnastă înaltă şi slabă. Mi-a plăcut mult, era o joacă. Totul era foarte frumos. Şi, spre bucuria mamei, eram departe de pietre şi nu mai veneam tot timpul cu coatele şi genunchii loviţi". Aşa a început povestea de succes a Sandrei Izbaşa, acum 18 ani.
Citeşte AICI despre performanţa echipei feminine de gimnastică: Belu şi Bitang au resuscitat gimnastica românească » 4 x aur, 2 x argint!
Dintr-o fetiţă blondă şi plăpîndă a devenit aproape o femeie, care încă se mai joacă în sala de gimnastică. Numai că acum ştie ce face. Au trecut prea multe zile ca să fie numărate departe de părinţi, dar şi zile în care Sandra a fost cea mai bună din lume, din Europa şi în care o bucată de aur i-a atîrnat la gît. A început cînd abia avea patru ani. După zece ani petrecuţi pe bîrnă, paralele, sol şi la masa de la sărituri, a dat şi primul interviu.
"A fost dezastruos. Aveam foarte mari emoţii. Cei de la Antena de la Deva mi l-au luat", spune acum Sandra. Era un copil care îşi rupea palmele în sală, dar care colecţiona abţibilduri. Doi ani mai tîrziu debuta cu aur la o competiţie de seniori. Aur la sol. Un aparat ce încă o iubeşte la fel de mult, chiar dacă ritmul s-a schimbat într-unul de tango. Aurul de la Clermont-Ferrand, dar şi perla de pînă acum, medalia de aur de la Olimpiadă. Mulţi au crezut atunci că gimnastica şi Sandra Izbaşa nu vor mai avea în comun decît trecutul. A venit şi necazul, ruperea tendonului ahilian. Iar după accidentare, ce i-ar mai fi putut oferi gimnastica Sandrei?
Citeşte AICI despre ”mezina” echipei feminine de gimnastică, triplă medaliată la CE de la Bruxelles: Cenuşăreasa » Larisa Iordache este una dintre speranţele României
