La începutul secolului al XIX-lea, Principatele Române erau niște piese de șah la masa tratativelor diplomatice, fiind folosite ca obiecte de schimb în combinațiile teritoriale ale marilor puteri.

Formal, intervenţia trupelor ruse în Moldova şi Ţara Românească a fost provocată de mazilirea unilaterală, la insistenţa Franţei napoleoniene, în august 1806, a domnilor de orientare filorusă Alexandru Moruzi şi, respectiv, Constantin Ipsilanti şi înlocuirea acestora cu cei de orientare pro-franceză - Scarlat Callimachi şi Alecu Suţu.

Aceasta acţiune a încălcat hatişerifurile din septembrie 1802, prin care s-a fixat modul de desemnare şi destituire a domnilor. În realitate, adevăratele cauze au fost cu totul altele, căci, în octombrie 1806, vechii domni au fost restabiliţi la domnie. Prin intervenţia militară, declanşată la 11/23 noiembrie 1806, Cabinetul de la Petersburg urmărea scopul de a redobândi influenţa sa dominantă asupra Porţii Otomane, pierdută în favoarea Franţei.

REACŢIA MARILOR PUTERI

Rusia imperială în loc să declare oficial război Porţii Otomane a preferat să se adreseze cu un manifest către populaţia Principatelor Române, fapt ce i-a permis ministrului de Externe al Franţei, Talleyrand, să afirme: „Năvălirea ruşilor în Moldova a oferit Europei scandalul unei noi agresiuni împotriva tuturor drepturilor suveranilor". După mai multe încercări de a soluţiona diferendul ruso-otoman, la finele lui decembrie 1806 sultanul Imperiului Otoman declară război Imperiului Rus.

Luând în calcul conjunctura politico-militară din Europa la sfârşitul anului 1806 - începutul lui 1807, interesele strategice ale marilor puteri în Europa de Sud-Est, declaraţiile oficiale ale Petersburgului potrivit cărora acesta era dispus să evacueze Principatele îndată ce Sublima Poartă va satisface cerinţele Rusiei, reacţia marilor puteri a fost în mare măsură prev