Costel Pantilimon e proaspăt campion în Anglia. Cine şi-ar fi putut imagina că puştiul genial pe care îl admiram la 17 ani, pe cînd juca la Aerostar, urma să ajungă la un asemenea nivel?
Să ne întoarcem în timp. Prin 2005 sau 2006. La Bacău. Era perioada în care proaspătul nostru campion din Anglia era recunoscut după un nume mult mai simplu. Colegii de echipă sau suporterii de pe margine îl strigau "Costel". L-am întîlnit de două ori.
Prima dată s-a întîmplat într-o vineri mohorîtă de toamnă. Aerostar avea meci pe teren propiu. Orele de liceu de vineri se terminaseră. Majoritatea colegilor din cămin luase trenul de la ora 15.00 şi plecaseră la casele lor.
Nu şi eu, care în acest weekend rămăsesem în Bacău. Eram în clasa a X-a, la un liceu situat chiar lîngă terenurile unde se antrena şi juca Aerostar. Aveam un coleg de clasa care era a doua rezervă de portar la gruparea care încă mai evoluează în liga a treia.
Aşa am ajuns la meci, alături de încă cîţiva colegi de cămin. O atmosferă dezolantă. Tribune ruginite, nu mai mult de 20-30 de spectatori.
Meciul începuse deja, iar noi căutam un loc cît mai ok. Jocul se scurge liniştit, pînă ce o acţiune pe partea dreaptă aduce echipa oaspete în careul Aerostarului (nu îmi amintesc meciul şi nici scorul). În poarta se afla un tip înalt, dar căruia nu îi dădeai mai mult de 20 de ani. De fapt, ulterior aveam să aflu că avea chiar 17 ani.
Era chiar Pantilimon. Faza de care vorbeam se încheie cu o centrare şi un şut din careu, la care portarul face un plonjon neaşteptat de bun şi reţine balonul. De la cei cîţiva suporteri aflaţi lîngă teren se aude un "Bravo, Costele!", urmat imediat de "Hai, hai atacaţi!".
Meciul se scurge în continuare. Ocaziile continuă şi la o poartă şi la alta. Diferenţa era că portarul oaspeţilor era un bărbat trecut de prima tinereţe care avea şi mici ezitări cîn
