Performanta gimnastelor noastre la Campionatele Europene, de unde fetele s-au intors cu patru medalii de aur din cinci posibile, plus doua de argint, e o gura de aer pentru orgoliul romanului atat de batjocorit in ultimul timp.
De fapt, in adancul sufletului sau, pana la locul unde traieste ultima speranta, cred ca am reusit performanta budista de a ne lecui de orice asteptari si iluzii.
Intrebati orice cunoscut, cu care doriti sa schimbati doua trei idei, ce viseaza sau ce se asteapta sa-i aduca viitorul. In cel mai bun caz, cand nu va va spune ca nimic bun, veti auzi ca sanatatea e ultima dorinta. Nu o viata mai buna, nu iesirea din criza - stim cu totii prea bine ca de aici ori se evadeaza personal, ori mai avem o sansa doar cand intreaga Europa isi va reveni definitiv - ci un trai la limita supravietuirii.
Dupa ce echipa Romaniei de gimnastica a cucerit aproape tot ce se putea la Europenele de la Bruxelles, s-a putut vedea si mai bine cat de jos am ajuns de fapt cu asteptarile de la viitor. Romania a stralucit in ultimii 40 de ani la gimnastica si daca a fost ceva unde cu adevarat am fost cei mai buni din lume, aici s-a intamplat.
Cel putin de la performanta Nadiei Comaneci de la Montreal din 1976, Romania a tinut decenii la rand locul unu ocupat.
Am mai fost si la handbal masculin campioni mondiali si am facut spectacol, putin la tenis cu Nastase, pe la canotaj cu Patzaichin si Lipa si cam asta a fost cu marile performante sportive. La fotbal, din punctul meu de vedere, nici macar generatia de aur a lui Gica Hagi nu a reusit vreo mare lovitura la nivel international. Acea infrangere cu Suedia de la Campionatul Mondial din SUA, din 1994, a pus cruce singurului moment cand am fi putut urca pe podium. N-a fost sa fie, cum spune romanul. Si nici nu cred ca va mai fi sa fie. La fotbal.
In schimb,
