Dezbaterea despre majorarea salariilor bugetarilor gravitează în jurul metodologiei şi a disponibilităţii resurselor financiare pentru aceasta. Subiectul legitimităţii majorării salariale este ocolit, acordându-se astfel, din oficiu, prezumţia de corectitudine economică acestei măsuri. În realitate însă, semnele de întrebare chiar de la acest aspect ar trebui să pornească.

Dezbătută intens în ultima perioadă, majorarea salariilor bugetarilor cu scopul de a reveni la nivelul din 2010 ocupă cantităţi considerabile de pagini de hârtie sau de internet, însă nu ai ocazia de a întâlni o abordare completă a problemei. De cele mai multe ori, discuţia gravitează în jurul metodologiei şi a disponibilităţii resurselor financiare pentru aceasta, ocolind subiectul legitimităţii majorării salariale şi acordând, astfel, din oficiu, prezumţia de corectitudine economică acestei măsuri.

Din păcate, spre deosebire de salariile din mediul privat, cele din instituţiile publice nu se supun aceloraşi forţe regulatoare ale pieţei (cerere şi ofertă, productivitate marginală), ci sunt stabilite în mod complet arbitrar de către şeful ministerului, instituţiei, cabinetului, etc.

Un angajator privat, însă, se orientează după nivelul costurilor cu forţa de muncă la un nivel echivalent de pregătire a salariatului pe care doreşte să îl angajeze (eventual cu o majorare care să îl determine pe angajat să aleagă acel loc de muncă şi nu altul), şi le compară cu surplusul de randament pe care noul membru al echipei îl aduce companiei.

În cazul în care productivitatea acestuia nu este îndeajuns de ridicată, angajatorul este nevoit să ofere un nivel salarial mai redus, iar dacă angajatul nu îl acceptă, acesta va alege oferta celui care plăteşte mai mult.

Competitivitatea şi salariul, un calcul pur economic

Ceea ce trebuie reţinut din modul