campaniei electorale pentru alegerile locale. Aproape toţi candidaţii care şi-au putut permite au furat startul, ba prin emisiuni de divertisment la televiziunile prietenoase, ba prin bannere stradale în sectoarele cu edili direct interesaţi, ba printr-o invadare a spaţiului virtual cu mesaje şi replici ale susţinătorilor.
Pentru Capitală, această campanie promite să fie cea mai plicticoasă din istorie, majoritatea competitorilor considerând că, în mare, rezultatele sunt deja tranşate.
În sensul că primarii de sector care şi-au văzut de treabă, au beneficiat de avantajele economice ale plasamentului sau de bunăvoinţa autorităţilor centrale care le-au alimentat conturile. Favoriţi sunt primarii în exerciţiu din Sectorul 3 – unde Negoiţă n-ar avea de înfruntat decât posibilele confuzii cu candidatul USL, celălalt Negoiţă – 2, unde Onţanu a jucat la mai multe capete şi a reunit resursele PSD-ului din 2009 şi ale PDL-ului de după „transferul” său la UNPR, 1 – cu un Chiliman în pole position, chiar dacă în temporar conflict cu conducerea partidului. Probleme s-ar părea că n-are nici Piedone, nici chiar după aiuritoarele mişcări făcute între PC – PDL – UNPR şi, în final, USL, sau Vanghelie, încă pe fază în sectorul său atipic a cărui limbă o vorbeşte mai bine decât alţii. Cele mai mari probleme le are Poteraş, care era cât pe ce să fie lăsat din braţe de propriul partid datorită interesului prea mare manifestat faţă de interesele personale.
Această stabilitate la nivelul Capitalei vine după câteva cicluri electorale în care schimbările au avut loc nu datorită calităţilor gospodăreşti sau politice ale edililor, ci datorită unui trend general. Primii primari aleşi în 1992 au fost ai Convenţiei, ca o reacţie la dominaţia FSN-ului. Deşi mai toţi au fost nişte incapabili, Convenţia şi-a păstrat teritoriul în 1996, pe valul schimbării. Abia din 2000 lucrurile a
