Apărut în Dilema veche, nr. 221, 13 mai 2008

La 11 mai 1990, primul "parlament" postdecembrist (Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională) şi-a încetat activitatea printr-o şedinţă, bineînţeles, festivă. Urmau alegerile. Radu Cosaşu a descoperit în presa vremii textul cuvîntării mele de atunci, de care, sincer să fiu, uitasem cu totul. S-ar putea ca acest text, care împlineşte acum exact 18 ani, să nu fie încă "expirat". Dacă însă e expirat, îl ofer, totuşi, cititorilor, ca pe un simplu document de epocă.

Cu cîteva excepţii, discursurile din seara aceasta au devenit tot mai "înţelepte", mai festive şi mai sentimentale. S-ar zice că am traversat, în aceste cinci luni, un adevărat paradis. E un semn că sîntem, definitiv, un popor cumsecade...

În ce mă priveşte, nu am simţit întotdeauna că traversăm un paradis şi, mai ales în ultimele săptămîni, am avut sentimentul că, dimpotrivă, tensiunile au crescut, că o anumită încordare, o anumită profunzime a agresivităţii ne-au făcut, de multe ori, să ne urîţim. Pe mine personal lucrurile acestea m-au tulburat. M-am trezit cu prieteni vechi pierduţi, am constatat că se creează, dimpotrivă, alianţe între oameni care nu au în comun nimic decît patimi contextuale, am văzut cum cresc neliniştea, intoleranţa, confuzia criteriilor. Am fost ameninţat telefonic în fel şi chip, ceea ce nu mi s-a întîmplat înainte de Revoluţie. Am fost calificat în toate felurile de oameni cu care, pînă nu de mult, eram în raporturi cordiale.

Dacă este vorba de un fenomen post-totalitar tipic sau de un fenomen specific românesc nu-mi dau seama, dar este, în orice caz, o dîră de toxicitate lăsată în urmă de dictatură, de Ceauşescu personal. Am impresia că sîntem manipulaţi cu toţii, post-mortem, de Nicolae Ceauşescu. Sîntem manipulaţi de el cînd ne este frică de fantoma comunismului mai mult decît ne-a fost de comunismul în