Unul dintre fenomenele cele mai îngrijorătoare ale ultimilor ani este pierderea capacităţii momentelor electorale de a relegitima întregul sistem politic românesc.

Alternanţa din 1996, confirmată apoi de cele din 2000 şi 2004, făcuse din regimul nostru po­litic o democraţie electorală. De­mocraţia electorală nu este suficientă, este însă un pas important pe drumul democratizării, iar punerea ei în discuţie ne întoarce ani buni înapoi. Po­lemicile asupra corectitudinii numărării vo­tului din 2004 şi 2009, atmosfera din jurul referendumului din 2007, apoi al alegerilor locale şi legislative din 2008 au făcut ca momentul convocării la urne a corpului electoral să nu mai aibă aceeaşi capacitate de a recredibiliza regimul po­li­tic. Încrederea cetăţenilor în viitor şi în noua putere nu tinde să mai crească, pe­rioada de graţie a dispărut. Se poate ar­gumenta că de vină a fost criza eco­no­mică. Totuşi, cred că motivaţia este mai adâncă, fiind legată de practicile elec­to­rale, de atmosfera din campanie, de ca­pacitatea discursurilor partidelor de a mo­biliza. Este evident că turismul electoral, cumpărarea de voturi fie prin politici pu­blice, fie prin alte metode au devenit a doua natură a partidelor noastre. Ziua ale­gerilor devine o zi a scandalurilor, ziua de după una a discursurilor despre fraudare. În aceste condiţii, momentul electoral nu este o sărbătoare a democraţiei, nu este nici măcar un moment al afirmării unor iden­tităţi politice prin intermediul vo­tului. Ziua alegerilor în România a devenit o zi în care sistemul democratic este pus la grea încercare, o zi a suspiciunii. Cel care câştigă este bănuit că „a furat mai mult“. Astfel, în loc să fie reîncărcat cu încredere, raportul dintre cetăţean şi omul politic care ar trebui să-l reprezinte devine şi mai plin de neîncredere.

În acest context, miza dezbaterii asupra modificărilor Legii electo