Noul secol a debutat sub auspiciile unor sloganuri foarte atrăgătoare şi, deopotrivă, naive: „sfârşitul ideologiei!“, „sfârşitul istoriei!“. Evident, atâta timp cât vor trăi, oamenii vor avea idei, idealuri, ideologii. Fiind imperfecte prin însăşi natura lor, fiinţele umane trăiesc permanent în istorie şi produc istorie; o istorie pământeană, nu un paradis ceresc. Europa de Est nu face excepţie. România nu face excepţie. Evenimentele fierbinţi din această parte a continentului au făcut şi fac, încă, istorie.
La aproape 25 de ani de la prăbuşirea violentă a dictaturii ceauşiste, România traversează, încă, o perioadă de tranziţie dificilă. Ca şi în alte ţări est-europene – şi, uneori, nu numai acolo –, reformarea din temelii a unei societăţi închise, bolnave, cu obiceiuri adânc înrădăcinate, dintr-un stat poliţienesc, rămâne complicată şi inegală. Imediat după perioada iniţială de emoţie şi energie exuberantă, capitalismul şi-a făcut apariţia în toată cruzimea sa. Competiţia s-a dovedit a fi cinică: o nouă clasă de învingători avuţi (unii dintre ei cu un trecut nu tocmai curat) a creat un contrast brutal faţă de situaţia economică a ţării, în ansamblu, noua clasă politică a început să recicleze vechile-noi metode de corupţie – demagogia de tip bizantin şi manipularea inteligentă –, presa cotidiană a devenit excesiv de „liberă“, promovând un vocabular obraznic, violent şi folosindu-se de scandaluri şi şantaj. Cum se întâmplă adesea în vremuri de criză, discursul public a fost, uneori, otrăvit de clişee radicale şi xenofobe şi caracterizat printr-o reticenţă faţă de dezbaterea onestă a trecutului, nu numai a trecutului comunist recent, ci mai ales a celui naţionalist, dominat de aripa de extremă dreaptă, cu toate ororile sale. Incertitudinea era omniprezentă şi încă este.
Totuşi, românii sunt un popor hedonist, cu o abilitate de i
