Patrick McGuinness este un scriitor puţin cunoscut în spaţiul cultural românesc sau, cel puţin, a fost până la publicarea volumului Ultimele o sută de zile. Născut tocmai în Tunisia în 1968, mama lui fiind belgiancă francofonă, iar tatăl său cetăţean britanic cu descendenţă irlandeză, după cum numele său o relevă indubitabil, a crescut şi trăit în Venezuela, Iran, Anglia, Belgia şi România, experienţa pe care a folosit-o pentru a publica anul trecut primul său roman, The Last Hundred Days, care a cunoscut un relativ succes în spaţiul anglofon, fiind răsplătit chiar cu prestigiosul premiu britanic Costa Book Awards. Traducerea rapidă a lucrării în limba română rămâne lăudabilă, căci ne oferă posibilitatea de a ne privi trecutul recent în oglindă. Însă este această oglindă una autentică sau doar tremuratul unei ape care, ştim bine, distorsionează imaginea celui care se oglindeşte? Atunci când deschizi o carte al cărei titlu este Ultimele o sută de zile, iar subtitlul, cel de prezentare, Un roman despre sfârşitul comunismului în România, ai anumite aşteptări justificate, mai ales dacă este scris de un străin care s-a aflat în acele momente de cumpănă în Republica Socialistă România, având posibilitatea de a observa, oarecum detaşat, dar atent, prăbuşirea unei lumi corupte până în măduva oaselor şi naşterea alteia, cam la fel de viciate, din start.
Firul narativ al cărţii este cât se poate de simplu, chiar dacă autorul încearcă să-l transforme într-unul complicat şi complex (nu este!): un lector englez ajunge în România lui Ceauşescu la jumătatea lui aprilie 1989 pentru a preda limba şi literatura engleză la Universitatea din Bucureşti. Prima observaţie: din aprilie până în 22 decembrie 1989 sunt mai multe zile decât cele o sută clamate în titlul cărţii. O altă metodă pentru a atrage atenţia publicul anglofon? Passon
