Anul trecut, pe vremea asta, o fostă glorie a sportului o lua de la capăt. Învăţa, pentru a doua oară în viaţă, să facă primii paşi pe bârna îngustă din sala de gimnastică. Învăţa, din nou, să danseze pe suprafaţa dură a solului şi să se răsucească pe barele zbârnâinde ale paralelelor. Îşi amintea cum să aterizeze pe salteaua de antrenament şi cum să atenueze căderea ce îi putea fractura zborul.

La 23 ani, Cătălina Ponor se întorsese în timp cu vreo 19 ani, la vârsta când intra pentru prima dată în sala de antrenament de la Constanţa, dusă de mână de bunica ei. După antrenamente, nu mai era bună de nimic. „Mă întorceai cu cearşaful“, a povestit ea. Nu se putea ridica din pat, o dureau toate încheieturile, fiecare muşchi, fiecare os. Pauza sportivă îşi spunea cuvântul, iar nivelul la care trebuia să ajungă din nou părea de neatins. La 23 ani este imposibil să mai „creşti“ precum o fetiţă de 13 ani, care nu este uzată de anii de exerciţii şi de tensiunea concursurilor. „Este terminată“, spuneau criticii ei.

Acum doi ani, pe vremea asta, fosta campioană Cătălina încerca să se acomodeze cu viaţa de adult aflat pe picioarele lui. Absolvise Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport la Constanţa şi se apucase de antrenat fetiţe care visau să fie Cătălina Ponor, aşa cum ea visase odată să fie Nadia Comăneci. „Sper să am aceleaşi performanţe ca antrenoare“, spunea campioana care îşi pierduse siguranţa din vremurile de glorie. Era mai vizibilă pe plan extraprofesional: frumuseţea sa exotică, născută din combinaţia mama româncă - tată turc, era văzută periodic în reviste, iar cochetei Cătălina îi plăcea postura de fotomodel.

Tot pendulând între România şi State, Cătălina Ponor îşi căuta locul unde să se simtă din nou campioană. America îi dădea libertatea mişcării, România îi dădea recunoaşterea publică. Medaliile străluceau în vitrina personală, dar nu reuşeau s