Grecia a ajuns la un pas de trezirea din coşmarul datoriilor suverane, iar soluţia radicală pare din ce în ce mai probabilă: renunţarea la euro.

Din punct de vedere tehnic, nu se poate face decât pentru sectorul de stat, iar fiscal - ar fi un dezastru. Economic, este probabil singura şansă de ieşire dintr-o spirală a autodistrugerii. Politic, înseamnă primul pas decisiv spre colapsul monedei unice.

Tehnic: Europa are o tradiţie lungă de uniuni monetare eşuate: România a ieşit din două după primul război mondial: Uniunea Monetară Latină în vechiul Regat şi coroana Austro-Ungară în Transilvania. Au urmat destrămarea uniunii monetare scandinave apoi, mai recent, spargerea URSS, a Cehoslovaciei şi a Iugoslaviei. De fiecare dată, ingredientele- cheie au fost forma preponderent fizică a banilor - pe care s-a putut pune o ştampilă nouă, controalele la frontieră şi elementul-surpriză al deciziei. Chiar şi aşa, falsurile la nivel naţional şi "contrabanda" cu bani au dus la mici drame. În cazul banilor circulă prin conturi şi au fost mutaţi de mult în bănci care nu intră în jurisdicţia elenă. Doar cine nu vrea să-şi ascundă banii de o eventuală naţionalizare nu o face. În cele din urmă, Grecia va rămâne o economie euroizată, în care drahma serveşte doar pentru colectarea taxelor şi plăţile de la buget.

Fiscal: Cauza răului în Grecia este datoria publică excesivă, ajunsă la scadenţă. Într- o primă fază, statul se va bucura de o gură de oxigen, pentru că nu va mai trebui să plătească dobânzi. Însă, pentru a menţine cheltuielile de acum, va fi tentat să tipărească mai mult. În scurt timp, inflaţia va înghiţi jumătate din puterea de cumpărare a angajaţilor la stat şi a pensionarilor. Adică, mai mult decât orice curbă de austeritate închipuită până acum. În schimb, sectorul privat plăteşte doar o parte infimă din factură, pentru că deprecierea face taxele din ce în