Sunt încă la serviciu. Mă uit pe geam. Afară, peisaj apocaliptic: plouă torenţial, cerul e brăzdat de fulgere luminoase, tunetele stârnesc alarmele maşinilor, alarmele maşinilor stârnesc câinii, câinii stârnesc trecătorii. Iar eu aştept de o jumătate de oră un taxi...
...un taxi pe care nici măcar nu am apucat să-l comand. Două colege stau cu telefonul lipit de ureche şi speră să audă în receptor şi altceva în afară de sunetul de ocupat! Am trei sferturi de oră să ajung la grădiniţă, ca s-o iau pe fata mea. În mod normal, cu tramvaiul şi autobuzul fac 50 de minute... Hmmm, nu-i bine! Mă uit la ceasul de pe perete, mă uit afară...
Într-un final, îmi iau inima-n dinţi şi ies pe uşă. Reuşesc să urc în tramvaiul aglomerat. Reuşesc chiar şi să cobor. Aşteptând apoi la semafor, în timp ce stropii de ploaie mă lovesc violent, văd la marginea unui trotuar din intersecţie nu mai puţin de patru taxiuri. ”Ha, e ziua mea norocoasă!”, îmi zic în gând, bucuros că nu voi întârzia prea mult la grădiniţă.
Traversez strada şi urc în primul taxi. ”Bună seara!”, zic eu cu încredere. ”Într-o primă fază, o luăm înainte, după care facem prima la dreapta, o luăm pe fiică-mea de la grădiniţă, după care ne întoarcem pe o străduţă pe-aici”, îi explic eu şoferului. Individul mă priveşte plictisit, după care-mi spune printre dinţi: ”Tăticu, eu mă retrag. Dacă mergi în Rahova, te duc”. ”Păi, n-am treabă în Rahova, eu merg...”, dau eu să zic. ”Eu mă retrag”, repetă cu aceeaşi plictiseală în glas taximetristul. ”Nu vă supăraţi, dar beculeţul era verde, ceea ce-nseamnă că sunteţi liber, deci potrivit legii, sunteţi obligat să mă duceţi unde vă zic eu”, încerc eu să-l pun la punct, convins că l-am dat gata cu argumentaţia mea juridică. Ghinion! Soferul mă priveşte la fel de plictisit ca înainte.
Schimb tactica. Mă încrunt la taximetrist, ridic vocea la el şi spun pe un t
